CAPITOLUL 2
Cel mai nou membru al familiei Watson a venit la Battle Ground cu o serie de probleme. Paul nuși controla câtuși de puțin impulsurile și nu avea deloc abilități sociale. Nu știa nici măcar cum să stea la masă la cină. În prima sau a doua zi de când venise, Lara la surprins pe băiat pe blatul din bucătărie călcând totul în picioare în căutarea mâncării, deschizând dulapurile și aruncând tot ce nui convenea.
„Paul era un sălbatic“, a recunoscut ea. „Se comporta ca un animal. Purta cu el chiar și un briceag. Serios. Nu glumesc.“
Lara a făcut tot ce-a putut, dar șia dat seama aproape imediat că era depășită de situație. Les era ocupat cu afacerile lui, iar Lara nul învinuia prea mult pentru că nu avea timp de copii, însă ea făcea tot ce putea, ca mamă vitregă, pentru cei trei copii foarte dificili — încăpățânata Shelly, sălbaticul Paul și tăcutul Chuck. Chuck, care încă nu vorbea decât îmboldit de Shelly, era un singuratic. Cei care o cunoșteau pe mama lor naturală bănuiau că dificultățile lui sar fi putut datora vreunui fel de abuz, chiar dacă în anii 1960 nu se prea vorbea despre asta.
„Un vecin mia zis odată că la văzut pe Chuck în camera lui cu fereastra deschisă — stătea pur și simplu în picioare și plângea“, a spus Lara. „Făcea asta mai tot timpul.“
Oricât de dificili ar fi fost Paul și Chuck, copilul carei făcea cele mai mari probleme Larei era Shelly.
Soții Watson puneau mare preț pe timpul petrecut în familie în weekenduri, așa încât încercau să profite de el la maximum, eliminând orice altă distracție și concentrânduse asupra copiilor, printre care se numărau acum și fata și băiatul pe care îi aveau împreună. În lunile de vară, făceau în mod regulat excursii pe coasta statelor Oregon sau Washington pentru a se plimba cu barca, iar iarna mergeau la schi pe pârtiile de pe muntele Hood. Ar fi fost o viață frumoasă și fericită dacă nar fi existat Shelly.
Aceasta făcea crize, începea să se certe și refuza categoric să meargă. Dacă ceva se întâmpla să nu fie ideea ei, no puteai urni. Ori de câte ori lucrurile nu ieșeau cum voia ea, Shelly era suficient de vicleană încât să găsească o soluție potrivită. De obicei asta presupunea o minciună. Scuzele ei erau vagi și adesea ridicole. De pildă, nui plăcea săși facă temele. Așa că se plângea că frații mai mici iau distrus toată munca. Când acest șiretlic nu mai funcționa, refuza pur și simplu să meargă la școală.
„Am tot încercat să fac lucrurile mai ușoare pentru ea dimineața“, își amintea Lara. „Îi pregăteam hainele de cu seară, ca să nu mai trebuiască săși facă griji în ultimul moment pentru a se decide ce să poarte. Îi puneam cerealele și fructele pe masa din sufragerie — toate pregătite pentru plecare. Orice, doar pentru ca diminețile să fie mai ușoare. Dar nimic nu conta. Shelly nu făcea ceea ce nu voia să facă.“
În fiecare dimineață, fata pleca posacă și adesea furioasă la școală și bătălia matinală se încheia.
Cel puțin așa credea Lara la vremea respectivă.
„Odată am primit un telefon de la benzinăria Standard Oil de pe strada școlii. Au zis: «Nam mai văzut așa o nebunie! Am văzuto pe fetița asta venind la noi și intrând la toaletă, cu un sac de haine, apoi ieșind. Are o grămadă de haine aici. Dar pleacă cu alte haine, cu blugi».“
Așa încât Lara sa urcat în mașină și sa dus la benzinărie. A fost uimită de ceea ce a găsit.
Shelly lăsase întradevăr acolo o rezervă de haine. „Cred că avea vreo patru–cinci rochii și fuste deale ei ascunse acolo. Haine frumoase și noi pe care Shelly nu voia să le poarte la școală.“
Problema cu hainele era doar o mică parte din neînțelegerile dintre Shelly și Lara, chiar dacă aceasta din urmă a tot încercat so aducă pe fiica ei vitregă pe calea cea bună. Când fata a mai crescut puțin, a duso la lecții de dans, dar jumătate din timp fata refuza să intre în studio. Lipsea și de la recitaluri.
„Cu ea, totul era o dramă de proporții. Orice lucru, cât de mic. Părea mereu tulburată și supărată, orice am fi făcut, oriunde am fi mers. Indiferent despre ce era vorba. Chiar și când făceai ceva drăguț pentru ea, cum ar fi săi iei un cadou, se înfuria. «De ce ești supărată?» o întrebam. Nu zicea nimic, dar știam după felul în care se purta că nimic nu era suficient de bun. Absolut nimic. Nimic nu o mulțumea.“
În timp, comportamentul lui Shelly a început să se schimbe, trecând de la a fi doar turbulentă și nerecunoscătoare la întunecată și răzbunătoare. Avea în special resentimente față de frații ei. Orice mică atenție acordată unei alte persoane însemna un deficit în ceea ce ea considera că i se cuvine. Iar când problema acelui deficit nu era rezolvată, Shelly căuta să se răzbune. Tacticile folosite erau brutale și, de multe ori, sadice — minciuni despre membrii familiei, bani furați și chiar suspiciuni de incendiere premeditată.
Peste ani, trăgând adânc aer în piept, Lara își amintea: „Obișnuia să fărâmițeze bucăți de sticlă și să le pună în încălțămintea copiilor. Ce fel de om face așa ceva?“
Lara nu a trebuit să caute prea departe pentru a găsi un exemplu.
Anna, bunica lui Shelly din partea tatălui, era exact același gen de persoană
