Culegătorul de povești, romanul scris de Evie Woods și publicat de Storia Books, mi-a ținut companie zilele trecute. Nu intenționam să ajung la el în luna ianuarie, l-aș fi văzut mai degrabă potrivit pentru zilele de primăvară, când pomii sunt plini de flori și natura mai caldă. Însă, cumva, romanul mi-a apărut în minte și am știut că gândurile nu se vor liniști până când nu aveam să le ofer ceea ce își doreau.
„Dacă ne pierdem poveștile, ne pierdem pe noi înșine.”
Evie Woods nu mai este o autoare necunoscută pentru mine. Ne-am întâlnit și altă dată și v-am declarat atunci că m-a cucerit cu celălalt roman, publicat tot de Storia Books, Librăria pierdută. M-am bucurat tare mult să observ că am rămas în același univers, cel al cărților și al iubitorilor de povești. Chiar dacă nu au legătură între ele, cele două romane ale lui Evie Woods mi-au dat impresia că sunt pe un teren cunoscut, cu poteci bătătorite și locuri familiare. Deși acesta abordează un subiect mai „ușor”, dacă pot spune așa, s-a lipit mai repede de sufletul meu. Și o să aflați și de ce.
Culegătorul de povești – trecut și prezent
Nu știu dacă și vouă vă plac animațiile, mai ales cele de la Disney. Dacă da, atunci sigur ați văzut Tinkerbell și Brave. Pentru mine, zânele arată exact ca Tinkerbell: cu aripi străvezii, ținute simpatice și trăsături drăgălașe. Merida, tânăra neînfricată, cu păr roșu și nas în vânt – pe ea o cunoaștem în Brave – mi s-a părut că are toate trăsăturile Annei, fata de la țară.
De ce am simțit nevoia să fac această paralelă? Pentru că noi, poate datorită tehnologiei și valului de lucruri moderne, am pierdut cumva tradițiile, poveștile despre iele și apariții fantomatice. În Irlanda, pământul cu folclor și spirite dansatoare, totul este posibil. Oamenii ar fi urmat un spirit în pădure, ar fi privit cu ochi suspicioși un copil care plânge și ar fi lăsat suficiente daruri pentru zâne și ajutoarele lor. Aici, în acest tărâm, poveștile astea au alt farmec. E absolut credibil ca o zână să te aștepte după colț, ca pietrele mari de pe hotar să fie portaluri către alte lumi sau ca o luminiță din pădure să fie un spirit care caută ceva.
„Când o mamă nu-și recunoaște propriul copil, asta nu poate însemna decât un lucru: copilul a fost schimbat. Cei Buni își înfăptuiseră în cele din urmă răzbunarea, luând copiii de om și înlocuindu-i cu niște făpturi diabolice, bolnăvicioase. Dacă nu piereau cât mai degrabă, atunci aveau să devină niște persoane răutăcioase și dăunătoare, pornite să aducă amărăciune și ură oriunde ar voi. Înainte ca gemenii să împlinească un an, lady Hawley s-a aruncat de la fereastra cea mai de sus a Casei Thornwood.”
Culegătorul de povești – pagini de jurnal
Sarah Harper, tânăra care locuiește în New York-ul zilelor noastre, ajunge din întâmplare în Irlanda. Are legături cu acest tărâm, însă amestecați în ecuația cumpărării biletului o inimă frântă și câteva pahare în plus. Ei, acum ați înțeles cum a ajuns ea pe tărâmul plin de magie.
Confuză, obosită și dornică de un nou început, Sarah se lasă trasă în vortexul propriilor decizii și caută să înțeleagă sensul prezenței sale aici. Poate că așa fusese scris să se întâmple, poate că avea să găsească aici o nouă direcție. Însă, înfrigurată și depășită ușor de condițiile atât de diferite, Sarah nu reușește să identifice părțile bune din acest nou capitol.
Între încercările sale de a de adapta căsuței închiriate și noului fus orar, Sarah are timp să se împrietenească și cu localnicii, dar și să citească dintr-un jurnal pe care îl găsește întâmplător. Anna, fata care trăise pe aceste meleaguri în urmă cu o sută de ani, deschide o poartă către altă lume, dar și un fel de cutie a Pandorei, acolo unde stau înghesuite acuzații grave și pericole de nedepășit.
„Căsuța părea desprinsă dintr-o carte poștală. Construcția pe un singur nivel era vopsită în alb și avea un acoperiș din paie îngrijit tăiate, care afișa niște frumoase elemente decorative în formă de scoică.”
Culegătorul de povești – trecut și prezent
În urmă cu o sută de ani, pe vremea când Anna trăia alături de familia ei în căsuța modestă, era absolut normal ca zânele să schimbe copiii lor cu cei ai muritorilor. Unii spuneau că făceau asta pentru că bebelușii umani erau mult mai drăguți și mai sănătoși decât ai lor. Sau poate că doar doreau să se răzbune pentru faptul că oamenii le ocupau ținutul?
Convinși că zânele trăiesc printre ei și se bucură de necazurile pe care le pricinuiesc deseori, oamenii învață să nu strige în gura mare adevărul despre spiritele care le pun bețe în roate. Însă, la rugămintea Annei, aceștia își deschid sufletele și îi încredințează unui enigmatic vizitator american poveștile lor. Acesta dorea să traducă toate mărturiile lor din gaelică în engleză și să le facă astfel cunoscute lumii întregi.
Însă, în ciuda bunăvoinței și încrederii sale, Anna descoperă curând că enigmaticul domn avea prea multe lucruri de ascuns. Și nu toate bune. Curând, Anna se trezește în mijlocul unui pericol uriaș, dezgropând secrete întunecate care oscilează la granița dintre lumea muritorilor și cea a zânelor.
Culegătorul de povești – va fi cruțat pomul zânelor?
Mi-a plăcut această poveste, dar mi-ar fi plăcut ca povestea din prezent să strălucească la fel de tare precum a făcut-o cea a Annei. Nu știu de ce, dar întotdeauna am impresia că nu există un echilibru între planuri și ajung să fiu trasă tot mai mult către trecut, nu către prezent.
Culegătorul de povești a apărut la Storia Books și este disponibil aici.
Titlul original: The Story Collector
Traducere: Alina-Marc Ciulacu
Suport: 320 pagini, paperback
