Cu prețul vieții – Max Eisen (recenzie, Editura Rao) O poveste despre curaj și supraviețuire la Auschwitz

Cu prețul vieții este o poveste despre suferințele, necazurile și frica unui băiat aflat într-un moment teribil, într-un loc teribil, spusă cu simplitate și onestitate. Povestea unuia nu poate fi povestea tuturor, dar ar putea – și sunt sigur că asta este și speranța domnului Eisen – să fie un mijloc de a asigura transmiterea emoțională și intelectuală a intensității terorilor copleșitoare și diabolice ale celei mai mari crime din acele vremuri și din oricare alte vremuri.” – Rex Murphy, fost moderator al emisiunii Cross Country Checkup la CBC Radio

Doamne, cum a durut cartea asta! Câte lacrimi mi s-au revărsat pe obraji și pe câte le-am înghițit cu noduri! S-a dus direct în sufletul meu, fix pe raftul acela special pe care l-am tot pomenit, pentru că nu am cum să rămân imună. Nu pot să rămân de piatră, nu pot să mă mai bucur de privilegiile ce mă înconjoară. Stau și mă întreb dacă a fost posibil așa ceva? Văd clar că scrie că este un roman de non ficțiune, dar mi se pare inimaginabil. Cum poate o ființă umană să îi facă așa ceva unei alte ființe umane? Cum pot muri suflete așteptându-și trupurile să le ajungă din urmă? Cum a mai ieșit soarele în fiecare dimineață? Cum nu s-au oprit toate din evoluție? 

Cu prețul vieții – prețuri mari impuse unor nevinovați 

Cărțile acestea rup bucăți din suflet. Le fac fărâme. Durează mult timp să le citești numele scrise pe listele morții, aproape ți se pare imposibil, darămite să îți închipui ororile la care au fost supuși! Poporul ales, greu încercat de-a lungul veacurilor, popor fragmentat și spulberat. Oameni nevinovați care au scris cu sângele lor un nume în istorie, copii care au pierit înainte de a se bucura de viață și mame care „au luat-o sus pe coș”. Înjoșiți, bătuți, înfometați, goniți, umiliți, gazați, schingiuiți, gazați, omorâți. Aproape că mă doare să enumăr toate astea, mi se pare că taie fiecare cuvânt în carnea mea. Nu știu cum am fi putut noi să supraviețuim acestor terori. Câtă putere au avut? De unde și-au luat-o?

Max Eisen este un erou. Un supraviețuitor care a trecut prin zece iaduri la un loc. Ca și creștin, am văzut mereu întrebarea: oare cum arată iadul? Eu cred că ar trebui să privească la pozele de la Auschwitz. Lagărul ăla poate fi comparat cu un iad alimentat de ură, dirijat de trupuri goale și inimi câinești. Iad alimentat de transporturi efectuate cu vagoane destinate inițial transportului de vite. Aduceau în vagoane oameni nevinovați, deținuți politici, țigani, evrei, condamnați sau prizonieri. Nu conta. Erau priviți ca o pleavă, impuri, neoameni. 

Romanul debutează cu scene de o frumusețe și de o seninătate aparte. Un copil normal care se bucuă de dragoste, de vacanțe la țară, de frați și de privilegiile pe care le poate aduce o micuță afacere. În 1942, este luat din alături de mama și de frații mai mici și sunt duși cu trenul timp de șase zile, până la Korosmezo. Sunt repartizați în niște barăci ordinare până la noi ordine. Destinația finală era Kamenets – Podolsky. Însă, sunt anunțați destul de prematur că ordinele sunt revocate și li se cere să se întoarcă fiecare la casa lui. Vestea este primită cu bucurie, nimeni bănuind atunci că acesta este un preambul pentru toate ororile care se vor revărsa peste ei în anul următor!

În 1944, chiar în a doua dimineață de Paște, familia lui Tibor aka Max Eisen este luată de soldații germani. Sunt transportați în condiții inumane în vagoanele pentru vite. Sunt tratați cu ură și lovituri de baston și sunt lăsați să călătorească în picioare, ocupau mai puțin spațiu. 

Eram striviți unul de altul și nu era loc decât pentru stat în picioare. Abia dacă puteam respira, căci căldura atâtor oameni făcea aerul insuportabil. … Apa s-a terminat imediat și n-a mai fost înlocuită. Găleata pentru toaletă nu era golită, pentru că ușa nu era deschisă niciodată, iar putoarea pătrunsese în întregul vagon. ….

Țipetele copiilor deja nu se mai auzeau în cea de-a treia noapte, când trenul s-a oprit, în sfârșit…. Eram toți treji, o grămadă mizerabilă de încărcătură umană.”

Transportul avea drept destinație finală lagărul de concentrare de la Auschwitz II – Birkenau. 

”Dacă Dumnezeu există, va trebui să îmi implore iertarea” – text scrijelit pe pereții unui lagăr de concentrare. Procesul de la Nurenberg

Tibor este ales alături de tatăl și unchiul său. Sunt tatuați cu un număr din patru cifre. Acesta este momentul în care am simțit că ultimă fărâmă de demnitate le-a fost ștearsă. Nu mai sunt oameni, sunt doar niște numere care vor munci pentru a asigura măreția reich-ului. 

9891 pentru tata, 9892 pentru Tibor, 9893 pentru unchi. Ei erau îngerii lui, stâlpii încrederii și puterii sale. Îl flancau și știau să îl motiveze pentru a supraviețui. Rămăseseră doar ei trei. Nimic nu mai era sigur. Nici măcar ziua de mâine.

Zilele pe care Max este nevoit să le îndure la Auschwitz sunt de-a dreptul îngrozitoare! Supuși la muncă non stop, cu pauze destul de mici, lăsați fără apă și hrăniți cu o zeamă lungă și o coajă de pâine mucegăită. Păduchii își făceau cuib pe corpul lor și asta însemna epidemie de tifos. Nu aveau șosete, nu aveau încălțări. Cei pe care nu îi mai ajutau picioarele aveau soarta pecetluită: crematoriul. O cruzime fără margini! Carne care pică, corpuri care sunt scoase pe brațe pentru appel, deținuți care mor pe capete.

Singurul strop de lumină a fost faptul că știam că Max va supraviețui. Știam că promisiunea pe care i-o făcuse tatălui său avea să fie îndeplinită. Ultima oară când îl întâlnise, acesta îl rugase să supraviețuiască și să spună lumii ce se întâmplase cu adevărat acolo. Max avea o datorie de onoare. Le-o datora lor, o datora lumii care trebuia să știe ce preț se cere plătit când ideologiile radicale se vor instaurate. 

Povestea lui Max Eisen este una brută, spusă cu cuvinte simple și cu emoția specifică celui care s-a luptat cu diavolul pentru a-și câștiga dreptul la viață. Un slalom printre acte de cruzime, speranță și acte de bunătate izvorâte din suflete ce nu se lăsau îngenunchiate și aduse la stadiu de nulitate.  Este un roman pe care îl recomand tuturor celor pasionați de acest subiect! Veți găsi în roman și imagini din arhiva personală, dar și dovezi ale experimentelor la care au fost supuși tatăl și unchiul autorului. 

Nu știu câte elemente noi aduce la suprafață. Dar este o poveste care trebuie spusă și dată mai departe. Trebuie să fie cunoscută. Trebuie să nu fie permisă uitarea și praful așternut peste un subiect care va rămâne piesă centrală a celor mai îngrozitoare romane scrise vreodată. Și nici nu sunt fictive. Sunt povești de viață. Povestea lui Max sau povestea celor care au înfruntat iadul pentru a povesti lumii despre ororile războiului.

Romanul a apărut la Editura Rao și poate fi achiziționat de aici. Mi-a fost tare greu să îl cotez, dar a primit cinci steluțe pentru curaj. Stelele mele, nu ale lui David. Acelea aveau rolul de a-i diferenția. Și astea o fac. Doar că îi pun în rândul eroilor. Alt roman remarcabil, pe aceeași temă, este Supraviețuitorii – Georgia Hunter. 

În tradiția romanelor Night, al lui Elie Wiesel, şi Survival in
Auschwitz, al lui Primo Levi, romanul de memorii al supraviețuitorului
canadian al Holocaustului, Max Eisen, bestseller mondial, ne dezvăluie
cu claritate şi sinceritate hotărârea nestrămutată a autorului de a
supravieţui unor situaţii imposibile şi de a face cunoscute în faţa
lumii ororile de la Auschwitz. Umanitatea şi generozitatea lui
strălucesc în aceste pagini de mare forţă – amintirile personale ajung
la suprafaţă pe măsură ce povesteşte despre cruzimea gardienilor SS, dar
şi despre bunătatea şi eroismul zilnic al colegilor săi prizonieri, cu
toţii victime ale unui sistem creat pentru degradare, dezumanizare şi,
în cele din urmă, moarte.

Număr pagini – 256 

Traducere: Lingua Tradom