Copilul 44 este volumul care, din punctul meu de vedere, are toate șansele să rupă barierele, să treacă testul timpului și să devină o serie clasică. Am ajuns cam greu la acest volum, destul de târziu de la data publicării sale și numai după ce am dat iama prin rafturile bibliotecii județene, dar am ajuns. Și am găsit aici o poveste care poate fi folosită drept etalon, drept punct de plecare pentru povești care doresc să șocheze, să condenseze istorii și vieți, cazuri interesante și morți nevinovate.
Cu o scriitură puternică, încărcată de un soi de „am fost acolo, am văzut și v-am spus despre asta”, un fel de siguranță și de echilibru pe care rar îmi este dat să le întâlnesc, Tom Rob Smith pășește pe culmi ascuțite, abordează subiecte sensibile, dar rămâne, la fel ca și noi, prizonierul emoțiilor și al nevoii de adevăr.
A fost extrem de interesant să aflu povestea din poziția asta, din poziția în care mi s-au povestit lucrurile așa cum au fost ele. Fără amestecul autorului, fără nevoia lui de a șoca, de a îndrepta un deget acuzator spre cineva anume. Am simțit că a venit, a povestit și a trecut peste. Se simte disconfortul personal, se simt gândurile în legătură cu un regim atât de absurd și de asupritor. Dar se prezintă totul sub un strat de „asta a fost, așa ne-a fost dat”. Iar finalul, Doamne, finalul a fost avalanșa finală! Bulgărele ăla care a așteptat, într-un echilibru precar, pe marginea muntelui. S-a pornit la vale și a nimicit totul în calea sa.
Copilul 44 – o luptă fără sfârșit
Așa cum v-am spus mai sus, Copilul 44 se găsește foarte greu. Și la niște prețuri amețitoare. Publicat în vremea în care nu citeam astfel de cărți, evident că drumurile nu ni s-au intersectat. Am aflat abia de doi-trei ani de existența lui, mai apoi nu am mai găsit volumele seriei și am uitat complet de poveste. Însă, în ultima vreme, Copilul 44 a fost scos din nou de la naftalină, tot de cititori pasionați de subiect sau intrigați de recomandările altora. Așa am ajuns eu, din nou, să fiu pe urmele sale.
Din fericire pentru mine, pe rafturile bibliotecii județene stăteau cele trei volume ale seriei Leo Demidov. Și am știut că nu mai există vreo șansă ca eu să trec peste seria asta. Recunosc, m-am gândit pe drumul către casă dacă nu cumva m-am grăbit să împrumut toată seria. Mă gândeam că nu-l cunosc pe autor, că poate scrie prea „istoric” pentru gustul meu, că am destule cărți crime acasă. Am lăsat acest prim volum vreo două zile pe noptieră. Alesesem altă carte pentru mine, însă gândul mi se tot întorcea spre această poveste. Citisem prima pagină și rămăsesem fascinată. Mai are sens să vă spun că l-am citit într-o singură zi? Și doar faptul că am multe alte planuri (a se citi alte cărți care așteaptă de ceva vreme) m-a împiedicat să încep al doilea volum.
Leo Demidov – eroul unei nații și unul din eroii mei preferați – are un ceva pe care nu l-am mai întâlnit de multă vreme. Autorul îl construiește din defecte și calități, din orgolii și lupte pe care nici nu știa că avea să le ducă. Fidel regimului în care credea, Leo urmează ordinele fără să se împotrivească. Desigur, mult mai târziu și după mult prea multe probe evidente, Leo își va ridica propriile semne de întrebare. Drumul până acolo va fi presărat cu mici înfrângeri personale, cu răzbunare, tăcere și trădare.
Copilul 44 – o crimă în lumea în care crima nu există
Primele pagini se citesc cu un nod în gât. Eu am fost de-a dreptul șocată de duritatea vieții oamenilor, de cruzimea unor semeni și de disperarea altora de a supraviețui. Evident, peste toate aceste nevoi, regimul a așternut un voal gros de bine aparent, de teamă și de ordine precise. Însă pe dedesubt, acolo unde trăiau adevăratele sentimente și adevăratele gânduri, realitatea era alcătuită din moarte, foamete și trădare.
Leo Demidov fusese decorat ca erou al națiunii. Luptător pentru cauzele regimului sovietic, Leo era apreciat pentru curajul său nebun, dar și pentru lupta sa în numele adevărului. Însă, așa cum am spus deja, adevărul dorit de regim nu era unul confortabil, nici unul real. Regimul dicta, mărturiile apăreau, tăcerea era impusă, amintirile erau afectate. Așa se întâmplă și în cazul morții unui băiețel. Ceea ce fusese strigat de părinții acestuia drept un caz de crimă devine un accident nefericit de tren.
Deși părinții au propriile îndoieli, cazul este rezolvat și închis. Dar lui Leo, mai ales după descoperirile ulterioare, i se aprind multe luminițe de alarmă. Multe alte cadavre apar, toate mutilate în același mod, toate cu pământ în gură. Dacă afară era zăpada, de unde pământul din gura victimelor? Mai putea fi vorba de accidente?
Copilul 44 – lupta împotriva unui sistem bolnav
Nimeni nu era în siguranță. Nici măcar un agent din cadrul miliției. Absolut nimeni. Nici Leo nu a fost. Și o află pe pielea sa atunci când este retrogradat și trimis în fundul pământului, pe un post care avea rolul de a-l umili. Inteligent din fire și prea greu de ținut în frâu, Leo găsește puterea de a înfrunta regimul stalinist. Știa că adevărul avea mai multe fațete, nu toate comode, dar toate necesare.
Aici începe una dintre cele mai dure și mai grele lupte ale sale. Transformat peste noapte din colaborator în țintă, Leo caută adevărul și își dorește ca vinovatul să fie prins. Victimele sale fuseseră prea multe și prea chinuite. Iar asta nu putea să rămână așa. Până la urmă, dincolo de poziția socială, victimele erau niște copii nevinovați. Și pământul lui natal fusese prea des vizitat de doamna cu coasa.
Așa cum am spus, mi-a plăcut foarte mult această poveste. Și mi-a fost foarte greu să vorbesc despre ea. Este aici înglodat un întreg nucleu, alcătuit din trădare, adevăr, durere, moarte, luptă, minciună, asuprire și asupritori. Este greu să surprinzi toate firele, să le întinzi și să aștepți ca altcineva să le înțeleagă. Vă spun doar că merită seria citită. Căutați-o la bibliotecă, veți găsi o poveste de excepție!
