Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani este o carte de citit la toate vârstele. Poate că la douăzeci de ani ai alte planuri și alte valori, dar sunt sigură că ai, la orice vârstă, momente în care simți că dai greș sau că ești departe de orice tipar vehiculat de societatea în care trăiești.
V-am spus că am luat cartea la citit tocmai pentru că nu voiam să ajung la patruzeci de ani pentru a o citi. Sinceră să fiu, am vrut să văd ce schimbări mă vor aștepta și la acest prag. Sănătoasă sa fiu, să ajung până acolo și să am înțelepciunea de-a mă bucura de fiecare zi și nu aceea de a număra ridurile după vreun ritual anume în fiecare dimineață.
Alexandra Potter a reușit să scrie o carte pentru fiecare dintre noi. Bine, femeile se vor regăsi mai mult, dar cred că toți avem de învățat câte ceva din acest roman.
Omul are instinctul de supraviețuire. Vine cu el pe lume și învață să se adapteze. Reușește asta de unul singur, de cele mai multe ori. Se prinde din mers de cum stau lucrurile și învață să se protejeze. De un singur lucru nu prea reușește să se apere: de el însuși.
Ne standardizăm sau ne bucurăm de viață?
Societatea nu ne face niciodată viața mai ușoară, nu pe plan personal. Adoptând un set de valori izvorâte de nu știu unde (multe dintre ele demne de deceniile trecute – să nu spun secolele), societatea are talentul de a condamna tot ce se abate de la dreapta perpendiculară căzută pe axa vieții în punctul x sau y.
„Nu există limită de vârstă pentru aventură.”
Văzută din spațiu (să rămânem tot în sfera matematicii), viața pare să fie o știință exactă, care urmărește să adune anumite puncte. Te naști, faci școală după școală, te intersectezi cu jobul ideal, te reunești cu domnul „perechea mea pentru totdeauna” și aștepți copiii, nepoții și pensionarea.
„Patruzeci și ceva înseamnă să fii foarte tânăr când ai optzeci și ceva.”
Dar ce faci dacă nu vrei o facultate? Dacă vrei să călătorești, să riști, să te abați de la destinul pe care unii l-au visat pentru tine?
Ce faci dacă ai 40 de ani, ești singură și nu ai copii? Sau dacă ești bărbat părăsit și nefericit?
Inventează societatea o altă societate pentru exemplarele nefericite?
Rețeta succesului sau rețeta bucuriei?
Fie că spunem că suntem cu ochii pe capra vecinului sau că iarba e mai verde în curtea altuia sau orice vorbe din astea de duh, un lucru e sigur. În orice colț al lumii, în orice comunitate, indivizii au tendința de a se compara, de a se alinia pentru a fi acceptați. Și ideea asta este ideea care se desprinde de restul în romanul de față.
„Nu te gândi prea mult dacă oamenii te plac sau nu; să te placi tu este mult mai important.”
Alexandra Potter o urmărește pe Nell Stevens (nu-i voi spune numele real, risc să o enervez), o femeie de aproape 40 de ani, scriitoare de necrologuri, singură, fără copii și la un pas de a se întoarce în casa părinților săi.
„Nu lăsa mai binele să fie dușmanul binelui.”
Nell este extrem de simpatică și m-am regăsit de multe ori în trăirile ei.
După ce trăise o poveste de dragoste nereușită, eșuase pe plan profesional și dăduse Anglia pe America, Nell se întoarce în ploioasa Londră rănită și mai nesigură ca niciodată.
Viața prietenelor sale era înfloritoare. Soți iubitori, case mari, copii gălăgioși și joburi bune. Părea că viața ei se încăpățâna să o țină la granița existenței ideale.
#cenaibafaccuviatamea
Știm deja că de luni încep cele mai bune diete și cele mai bune detox-uri pe orice plan, că fiecare început de an este plin de avânt și de planuri îndrăznețe. Trece și Nell prin faza asta, om e și ea.
Cu un pas foarte aproape de pragul de 40 de ani și cu sublinierile subtile venite din partea mamei ei, Nell se autosupune unui proces de analiză. Vedea pe rețelele sociale numai vieți perfecte, însoțite de hashtaguri pline de optimism și recunoștință. Dar știa că nu există perfecțiune și numai lapte și miere. Nu? Sau se amăgește singură?
Dornică de a găsi rețeta fericirii, Nell urmează sfaturile unui „specialist”: să găsească cinci motive pentru a fi recunoscătoare în fiecare zi. Dar cum să țină capul deasupra mării de postări fericite și de vieți împlinite? Pas cu pas, ar spune unii. Dând din coate, ar spune alții. Învățând să se accepte, aș spune eu.
Nell se mută într-un apartament pe care îl împarte cu un bărbat fidel propriului set de valori și încearcă să își dea seama de fiecare pas pe care ar trebui să îl facă.
Prietenele sale păreau să aibă viața după care ea tânjea atât de mult, dar nu putea să deschidă acest subiect. Se mulțumește să le ofere o mână de ajutor și să aștepte atenția lor, atenție care începe să își piardă din strălucire. Simte că este dată la o parte și realizează că nu este singura femeie care simte la fel. Așa că, Nell se apucă de podcasturi, „emisiuni” online închinate celor ca ea, celor care se simt ratați.
Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani
Singura alinare din viața lui Nell este prietenia cu Cricket, o octogenară extrem de simpatică. Învață de la aceasta multe lucruri și învață să ofere prietenie și puncte de sprijin.
Viața lui Nell este plină de întâmplări amuzante și spumoase. Mi-a făcut plăcere să o urmăresc, m-am simțit „acasă” în anumite momente și mi-aș dori tare mult să am o prietenă ca ea. Spontană, sinceră, afectuoasă și al naibii de amuzantă.
De la Nell am învățat că nu ești ratat dacă nu te încadrezi în standardele comunității. Nu există decât un om care te poate face să te simți așa: tu. În timp ce tu te uiți cu jind la viața altora, alții se uită cu jind la a ta. Și clipele se scurg precum nisipul din clepsidră.
Viața nu este doar un șir de victorii. Viața este un război, cu mii de lupte pierdute sau câștigate. Cu oameni dragi, oameni pasageri și oameni care rămân acolo oricâte alianțe s-ar semna.
Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani este o carte amuzantă, ruptă din viața oricui a simțit că a dat greș. Eu o recomand, mai ales în perioada asta. Și o voi reciti, sunt sigură. Cred că îmi va oferi ceva nou de fiecare dată.
A apărut la Editura Corint și poate fi cumpărată de aici.
An aparitie: 2020
Autor: Alexandra Potter
Colectie: Leda Bazaar
Editie: Necartonata
Editura: LEDA
Nr. pagini: 560
Traducator: Dorina Tataran
Este a doua recenzie la această carte pe care o citesc. Clar o trec în lista viitoarelor achiziții.