Cinci ani și-o clipă – un roman cât o ploaie de vară.
Nu am ales întâmplător să-l numesc așa. Și nu i-am spus ploaie de vară pentru că a durat puțin. Ci pentru că a sărutat fiecare porțiune pe care a atins-o în sufletul meu. Pentru că a umplut aerul de miros de pământ reavăn, de acasă, de iubire și de mâncare făcută cu dragoste. Pentru că a reușit să acopere zgomotul cotidian. L-a potolit și am auzit doar răpăitul și râsetele, ritmul aparte pe care numai Virginie Grimaldi îl poate stabili cu atâta naturalețe.
O carte care vorbește despre legături familiale, reziliență și acceptare, prin intermediul regăsirii a două surori cărora nu le lipsește umorul
Întâlnirile cu autoarea mea de suflet sunt întotdeauna zgomotoase, proaspete, amuzante, reconfortante, familiare, calde, binevenite. Virginie Grimaldi nu atacă subiecte ample, nici nu le complică inutil pe cele alese. Abordează bucăți familiare, în care ne putem regăsi cu ușurință. Descrie arcul pe care numai o emoție autentică poate să îl urmeze. Lasă sentimentele să zbârnâie, să călătorească, să aline și să salveze.
O să vedeți că articolul ăsta va fi unul ușor dezlânat. Așa mi se întâmplă de fiecare dată cu poveștile pe care le iubesc dincolo de orice explicație logică. Mi-e greu să scriu despre ele. Nu știu cum să vă explic legătura sacră, imponderabilă și indivizibilă pe care o am cu scrierile lui Virginie Grimaldi. Sunt cuvinte mari, mi le asum.
La fel cum îmi asum și subiectivismul în ceea ce privește notarea mea de pe Goodreads. Dacă aș fi lăsat partea rațională să judece, atunci i-aș fi dat cărții patru stele. Undeva, dincolo de zâmbete, legături și neliniștea așteptării, a existat un derapaj, un ceva care nu m-a lăsat să mă apropii pe măsura dorințelor mele. Dar nu pot să-i dau patru stele, nu pot. Așa am ajuns să las partea emoțională, cea guvernată de trăiri, să decidă. Recunosc. Judecați-mă pentru asta! Am terminat cartea plângând. Nefericită pe de-o parte, binecuvântată pe de alta. Am devenit un membru al familiei, nu m-am mai simțit un simplu cititor. Cum aș fi putut judeca asta dacă nu cu sufletul?
Cinci ani și-o clipă – amintiri și colace de salvare
Nu pot să vă descriu vreodată nerăbdarea mea în legătură cu anunțurile despre Grimaldi și Backman, cuplul de aur al sufletului meu. M-am gândit la cât de greu o să-mi fie să surprind esența bucuriei mele în scris. Dar nu m-aș fi descurcat mai bine nici dacă v-aș fi vorbit direct despre ei doi. Sunt iubitor de cuvinte, de poveste, de frumos. Dar, dacă îmi dați voie, o să folosesc o expresie ce pare puțin ruptă din context, dar care sintetizează bine ce simt eu în legătură cu ei: „s-a închis la non-stop”. Nu există punct și virgulă după ei. Există punct. Și atât.
Pentru mine, așa cum am spus de multe ori, ei nu folosesc emoții. Ei fac disecție pe emoție. Pe suflet deschis. Pe suflet viu. Pentru mine, nu există diapazon mai puternic, nu există esență de emoție mai pură, mai concentrată, mai potrivită. Sunt sigură că nu toți simțiți la fel, dar vă respect părerea. Eu spun doar că umami-ul literar se naște din ei doi. Că asist, așa cum am spus, la autopsia emoțiilor mele. Mă văd de departe. Mă desprind de tot ce sunt și mă inserez în poveste. Râd, plâng, recitesc același fragment o dată, de mai multe ori, de câte ori am nevoie pentru a mi-l fixa în suflet.
Și fiecare poveste – sunt sigură că și pe asta am mai zis-o – pare o experiență personală, intimă, unică, de netăgăduit. Virginie Grimaldi pare că te alege anume pe tine, omul de la mii de kilometri distanță, să îți vorbească despre istorii de familie, despre legături speciale, despre oameni care sunt alcătuiți din mii de momente care contează.
Cinci ani și-o clipă – legături de nezdruncinat
Romanul lui Virginie Grimaldi nu are cum să nu atingă niște corzi sensibile. Că vorbim de iubire, de legături de familie, traume, oameni dragi sau momente de cumpănă. Sunt toate acolo, pitite sub amintiri sau zăvorâte în cufere prăfuite. Unele ne fac să zumzăim mai tare, altele ne împing la momente de introspecție interioară. Pe mine, pe lângă toate astea, m-a făcut să regret că nu am o soră. Am frați, dar parcă nu e la fel. Am fi fost prietene, complice, martore, aliate. Împreună, umăr la umăr. Am fi râs zgomotos, la fel de tare ca Emma și Agathe Delorme. Ne-am fi certat, am fi trântit receptoare și am fi pregătit ceaiuri de împăcare.
„E greu să mergi înainte când temeliile sunt absente.”
Virginie Grimaldi vorbește în această nouă poveste despre legăturile familiale, despre mame care dau greș și surori care se ascund în casa și-n inima bunicii. Vorbește despre pierderi, renunțări și regăsiri. Despre importanța amintirilor comune și despre mâinile întinse la timp. Vorbește despre tot ce se face cu limbajul iubirii, dar și despre ce se naște când codul ei nu este spart la timp. Despre momentele în care somnul devine o cale de evadare din propria viață, despre existența dusă într-o continuă zbatere, în derivă.
Vorbește despre colacul de salvare venit la timp, despre zidurile pe care învățăm să le coborâm și despre rănile pe care reușim să le dezvăluim. Intenționat nu v-am vorbit despre povestea în sine. Atmosfera a fost caldă, intimă, de neîntinat. Am deschis ușa casei bunicii celor două surori, am călătorit în timp și am asistat la reparațiile pe care încercau acum cele două surori să le desfășoare în cadrul relației lor. Se iubiseră, dormiseră împreună, se ajutaseră și își ținuseră spatele. Cu toate astea, în urmă cu cinci ani, renunțaseră una la alta. În timp ce Emma își găsise drumul în viață, Agathe încă se lăsa împinsă de traumele trecutului. Vor putea ele să refacă podul de legătură?
„Nu știu dacă faptul că am împărțit același uter ne conferă puterea de a resimți emoțiile celeilalte, dar un lucru e sigur: există o legătură pe cât de inexplicabilă, pe atât de impalpabilă între frați și surori, aceeași care ne permite să ne înțelegem dintr-o privire, să ne iertăm într-o secundă, ca un pod pe care călătoresc simțurile, o legătură care ne sfâșie măruntaiele când cealaltă suferă și ne exultă când e fericită.”
Cinci ani și-o clipă. Cum pot să uit și s-o citesc din nou?
V-am scris mult, știu asta. Dar nu citesc ce am scris. Nu acum. Mă tem că nu o să mă ridic la nivelul experienței literare. Dar sper că am reușit să vă determin – dacă mai era nevoie – să o citiți.
Pe scurt, orice întâlnire cu Virginie Grimaldi este ca o întâlnire cu o furtună. O întâlnire intenționată. Știi ce te așteaptă în mijlocul ei. Știi că vei fi ridicat, trântit, spulberat, întors pe dos. Și tot te duci. Pentru că nu știi ordinea întâmplărilor. Sau poate o știi și nu-ți pasă. Știi că oricum ieși binecuvântat din ea. Și plin de iubire.
Romanul Cinci ani și-o clipă este disponibil pentru comandă. Eu zic că e musai de citit toamna asta! Mai ales dacă aveți surori. Sau dacă sunteți, ca și mine, cititori emoționali, care vibrează diferit atunci când cineva scrie pe limba sufletului lor. Și gata, că iar scriu mult.
PS: să nu uitați că este nevoie de-o singură clipă care să ne dea viața peste cap!
Pagini: 320
Colecție: Universul Cărților
Traducere: Carmen Spânu
