Sunt o devoratoare de romane polițiste, thrillere și orice este dătător de adrenalină și suspans. Am citit multe cărți din spectrul acesta și încă nu sunt as la rezolvat enigme. Nu m-am calificat în psihologia criminalului și încerc să îmi construiesc propria anchetă în timp ce citesc. Puțin lipsește până la a-mi face propriul perete cu detalii, figuri și tăieturi din ziare.
M-am bucurat să văd că avem și autori români care abordează acest gen literar. Îți trebuie documentare, „nas” și talent. Documentare pentru că nu ai cum să construiești scenarii fără vreo bază solidă, indiferent de cât de multă imaginație ai. „Nas” pentru că trebuie să știi să porți oamenii pe diferite piste, să țeși pânze de păianjen și să râzi de unul singur (ca autor) la pasajele în care s-ar „lipi” cititorii tăi. Și cireașa de pe tort (ca să rămânem în domeniul culinar): talent. Talent pentru a uni toate pistele, talent pentru a da luciu și originalitate enigmei tale, talent pentru a face personajele alea să pară atât de credibile, talent pentru a construi cu migală fiecare capcană în care să îți cadă cititorii. Le-a avut Mihaela Apetrei? Din belșug.
Aș spune că a fost „curcubeu pe cerul gurii” (literar vorbind), dar mă ceartă Murki. Lui nu îi place infamia asta. Autoarea l-a creionat atât de frumos, atât de veridic, încât Murki pare el însuși un tablou. Un tablou care înfățișează o tipsie de pe care putem servi de toate. Emoții, la ele mă refer. Murki nu simte vreo emoție, se simte incapabil. De parcă cele o sută șaptezeci de kilograme ale lui i-au înecat emoțiile în grăsime. Se simte incomplet și inuman. Incapabil. Dar mie mi-a oferit o panoplie de sentimente. L-am urât, l-am compătimit, l-am respectat pentru modul sacru în care trata mâncarea. Murki face parte din categoria celor care mănâncă pentru a trăi, pentru a-și hrăni sufletul și nu corpul.
Cină cu ficat și inimă mi-a hrănit curiozitatea. Am întors pagină după pagină și am rămas surprinsă de dimensiunea enigmei care se căsca în jurul meu. Niște invitații nevinovate la cină și un șir de morți suspecte. Cine și de ce? Cine aflam noi și polițiștii, dar de ce-ul ăla îmi dădea lumea complet peste cap. Murki, grăsanul cu pliuri roz? Grăsanul inofensiv? Cel care lansa invitațiile la cină și care le cerea invitaților săi să respecte mâncarea și să spună o poveste? El? Dar de ce?
Am fost tentată să mă uit la final. Nu mai suportam incertitudinea și așteptarea. Și Murki, gurmandul nostru, făcea totul mult mai greu. Gătea niște mâncăruri ale căror nume te fac să salivezi instant. Evoca „proiectul” lui secret. Și eu mă întrebam, mă răsuceam, îmi mai rodeam o unghie. Ups, asta nu trebuia să o spun!
Condimentată cu numeroase referințe culturale ( am și notat câteva cărți evocate de autoare) și personaje cu povești controversate, cartea este una care te cucerește fără să îți dai seama. Misterul planează peste tot, Sophie – o bătrânică simpatică și puțin prostuță-, aruncă mai mereu „coniac peste acțiune” (tot Murki e de vină) și eu puteam face combustie spontană de atâta curiozitate. Nu înțelegeam legătura, nu înțelegeam de ce-ul și nu înțelegeam de unde titlul. Am înțeles și l-am apreciat la valoarea lui. Nota zece o primește autoarea pentru asta. Și coronița.
”Fiecărui organ îi corespunde o emoție, știai? M-am uitat la astea de pe lista noastră: nasul și plămânii sunt pentru curiozitate, genitalele pentru tandrețe și apetit sexual, rinichii pentru introvertire, tăcere, ochii pentru liniștea minții, creierul pentru profunzimea judecății și pentru înțelepciune.
… ficatul pentru amărăciune, tristețe. Și mai avem organul suprem, inima, pentru încredere.”
De ce-ul se transformă în cum și curiozitatea crește. Autoarea, cu multă abilitate, reușește să mă poarte de nas precum cea mai îmbătătoare mireasmă și mă tot poartă pe căi întortocheate. Nu mai știu ce să cred. Încerc să fac lumină în capul meu, să diferențiez aromele și să le separ, să caut vinovatul. Și uite-l, răsturnare de situație, bomboana fondanta (abia acum am înțeles treaba cu fondanta buclucașă). Și uite cum mă trec fiori și uite cum adaug o carte bună pe raftul sufletului meu. Nu mă așteptam să îmi răvășească scenariile cu doar o întorsătură de condei. A amestecat tot ce reușisem să „pun în oală”.
Complementar cu povestea lui Murki și morțile suspecte, aflăm și despre cei doi polițiști care se ocupă de caz, Marc și Doina. Doina a fost preferata mea și mă bucur că am putut să îi citesc în suflet. Femeia singură, devotată carierei, femeia care tânjește să fie femeie nu numai polițistă. Marc m-a enervat teribil. Obtuz în ceea ce o privește pe Doina, Marc vede adevărul doar atunci când este prea târziu. Viața unui polițist român nu seamănă cu viața polițiștilor din filmele americane.
Nu este una dintre cele mai întortocheate cărți pe care le-am citit vreodată, dar se regăsește în top 10 preferințe când vine vorba de thriller. Cu atenția pentru detalii, cu baza solidă care îi oferă un punct de plecare nemaipomenit pentru un astfel de roman, cu aceleași umbre întunecate pe care le-am mai întâlnit la Suskind în „Parfumul”, Mihaela Apetrei scrie un roman de care lumea noastră literară avea nevoie. Ridică ștacheta cu eleganță și, dacă s-ar da note ca la gastronomie, aș spune că tocmai a adus stele Michelin la noi în țară. Mi-a plăcut mult, mult de tot!
„Ignoranta nu e cel mai periculos lucru. E cel mai simplu și cel mai firesc, e starea în care ne naștem și în care ni se recomandă să ne ducem de pe lumea asta. Unii nici n-ar putea trăi sub presiunea adevărului despre viață și despre ceea ce ne închipuim că e realitatea – umbre deformate pe pereții peșterii.”
Vă recomand cu mult drag cartea! O găsiți chiar aici.
Despre carte:
Autor: Mihaela Apetrei
Nr. de pagini: 304
Anul apariţiei: 2018
“Cartea Mihaelei Apetrei poate să vă placă sau să nu vă placă. Dar dacă sunteți iubitori de policier, veți aprecia răsturnările spectaculoase de situație, dacă sunteți iubitori ai descrierilor, veți aprecia atenția pentru detalii, aproape cinematografică, veți aprecia referirile culturale, dar și ingeniozitatea scriiturii. Pe mine m-a cucerit și cu rețetele, dar și cu referirea la Melania Lupu, pentru cei care au citit romanele Rodicăi Ojog Brașoveanu.
Sunt o cititoare convinsă de romane polițiste; mă bucur sincer că în sfârșit se întâmplă ceva în literatura română de gen și se întâmplă cu o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate.” — Maria Coman, jurnalistă
[…] Traducere de Mihaela Apetrei […]
Titlul mă duce cu gândul la o carte de bucate, însă cu o tentă de thriller. După ce am citit recenzia…mi-am schimbat total părerea față de carte. Clar va fi pe lista lecturilor ulterioare <3
[…] 2.Cină cu ficat și inimă – Mihaela Apetrei Editura Trei (recenzie) […]
Foarte frumos! Tu chiar ai talent!
Sunt convins ca te-ai ‘regalat’ copios, tinând cont de modul superb al recenziei, iar citatele îmi comfirma ca într-adevar este o carte profund sufleteasca…
Un Weekend însorit si fericit, draga Anca !
A fost o carte buna. Cântărită, gândită, așezată și servită frumos. Duminică excelenta!
A republicat asta pe .
Sincer, dupa titlu credeam ca este o carte psihologica (gen mi-ai mancat inima si ficatii :P) dar recunosc ca ma atrage descrierea ta, acum cand am aflat subiectul. Am reluat genul politist odata cu Dontova, Ramirez si Rodica Ojog-Brasoveanu iar cartile cu referiri culturale si culinare imi plac foarte tare.
Să știi că la partea cu ficații mă gândeam și eu :))
O recenzie foarte tentantă!pe m-a atras titlul de la început,de cand am văzut-o pe facebook si de atunci am fost foarte curioasă în privința ei.
Îți mulțumesc! Sunt sigură că ți-ar plăcea!
Sună foarte bine.
Îmi place cum suna recenzia, chiar eram curioasa in privința cărții. Acum m-am dumirit că nu este o carte pe gustul meu… Mă bucur ca ție ți-a plăcut!
Pe al meu s-a pliat perfect.
Îți mulțumesc!
Cu drag!