Cercul polar este primul volum din seria cu același nume și cupola sub care ne-am acoperit noi, cei zece fantastici (modestia îmi iese prin toți porii), de la clubul de carte Crime Club. Sau, varianta prescurtată, un nou blog tour. Nu vă spun cât am fost de încântată când am văzut că avem planificat acest volum pentru februarie. Cărți, cluburi de lectură, biblioteci, crime, mister? Hello, situație perfectă! Dar m-am dezumflat rapid, exact ca un sufleu copt la o temperatură necorespunzătoare. Și Agneta ar înțelege perfect comparația mea.
„Povestea oscilează cu măiestrie între trecut și prezent, într-un mod care sporește constant suspansul și îl obligă pe cititor să rămână vigilent.” – Svenska Dagbladet
Nu aș participa la clubul ăsta de lectură nici dacă mi-ar veni o invitație aurită prin poștă. Fetele astea sunt rele, îngâmfate, încăpățânare și ținute laolaltă doar de cărți. Sau orice alt motiv pe care nu am reușit să îl identific. Acum, fie vorba între noi, nici alegerile lor în materie de literatură nu m-au impresionat prea tare (și mă refer aici strict la prima alegere. Știu, chestiune de gusturi, dar tot am vrut s-o spun).
Cercul polar – timpul a trecut, responsabilii sunt încă liberi?
Îmi plac mult autorii nordici. Poveștile lor nu că te îngheață, te paralizează efectiv. Frica devine a doua ta natură. Fie o simți încolțind ori de câte ori vrei să întorci pagina, fie simți nevoia continuă de a privi peste umăr și de a analiza fiecare cuvânt și fiecare acțiune.
Primele pagini au fost extrem de interesante. Avem de-a face cu un cadru parcă anume construit pentru rău, cu un orășel micuț și locuitorii acestuia, cu nevoia comunității de a se proteja și de a îngropa trecutul. Rețineți ultima parte, vă rog. A îngropa trecutul nu este o expresie folosită la întâmplare. Un pod se prăbușește și, odată cu el, se prăbușește și iluzia unui adevăr confortabil. La baza unui picior de susținere a podului, printre dărâmături, este descoperit un cadavru decapitat. Podul fusese acolo timp de 40 de ani, închizând într-o capsulă de beton un corp care se mumifică și păstrează intacte aproape toate probele din ziua morții.
Capsula aceasta închisese aproape ermetic un corp, dar nu reușise să șteargă amintirea Sofiei din mințile celor care o cunoscuseră, nici întrebările in jurul dispariției sale misterioase. Atunci, cu 40 de ani în urmă, Sofia dispăruse de pe o zi pe alta. Fusese găsită geanta ei cu cărți și obiecte personale, dar niciodată trupul. Dacă cineva mai sperase că Sofia avea să se întoarcă cândva, avea să fie rănit de constatarea polițiștilor: probele indicau că în beton fusese îngropată Sofia. O crimă ascunsă bine, dar care era mobilul crimei? Cine era făptașul? Unde era capul victimei și de ce nu fusese îngropat alături de corp? Acum vă dați seama de ce am stat eu o zi cu gândul la carte.
Acțiune liniară, final reușit
Mai țineți minte că v-am spus mai sus că m-am dezumflat treptat? Sigur că țineți, durează mai mult să scrii decât să citești. 🤔😁 Acțiunea a devenit liniară, prea liniară, prea liniștită, prea neinteresantă. În afară de revolta pe care o simțeam ori de câte ori eram transportată în trecutul celor patru membre ale Clubului de lectură, jur că nu am simțit decât nevoia de a ajunge la final. Nu înțelegeam de ce se comportau așa. Explicațiile autoarei nu au fost mulțumitoare și acțiunile personajelor au fost prea vagi pentru a fi definitorii sau concludente.
Dacă e să mă raportez la toată lumea, trebuie să spun că nici polițiștii nu sunt mai presus. Având în vedere că era direct implicat în caz, într-o măsură mai mică sau mai mare, nu mă așteptam să răstoarne fiecare pietricică din jurul podului. Dar voiam să văd ceva, orice. Wiking, polițistul local care moștenise cazul dispariției Sofiei de la tatăl său, strălucește abia, abia spre final și mai că îmi venea să îl aplaud. În sfârșit, Wiking mișca ceva. În sfârșit, lăsase ițele trecutului să se lege de ale lui, să caute un șir logic și să adune toate informațiile într-un ghem compact, bine strâns.
„Cu experiență și talent, dar și ochi pentru detalii, Liza Marklund presară indicii și piste false. Cercul Polar este construit simetric, ca o piesă muzicală clasică, un roman polițist și în același timp o poveste epică.” – Aftonbladet
Cercul polar – adevărul își cere tributul
Iar trebuie să mă laud că am identificat înainte de vreme finalul, dar tot mi-a plăcut și m-a mulțumit modul în care Liza Marklund a ales să încheie povestea. Nu-i vina mea că „miros” de la o poștă pistele false, că păstrez o listă lungă de suspecți și că privesc cu neîncredere pe oricine se perindă prin fața ochilor mei. O serie de rivalități, niște secrete, niscaiva dorințe de răzbunare, planuri mărețe de viitor și dragoste cu iz de scandal și gelozii. Toate astea s-au adunat și s-au concretizat într-o poveste bunicică, de la care clar aș fi vrut mai mult, dar pe care nu regret că am citit-o.
Dacă mă dezumflasem eu pe la jumătate și voiam doar să ajung la final, ultimele pagini mi-au acaparat total atenția. De la personaje aș fi vrut să fie un pic mai bine conturate, mai pline de esență, mai efervescente. Bine, cine are chef de bârfe suculente la așa temperaturi scăzute? Dar, dacă nu ar fi vrut neapărat să afle adevărul despre Sofia, măcar să fi luptat să-și dovedească nevinovăția. Și-a ieșit și poezia. 🙂 Lecturi plăcute să aveți!
Cercul polar face parte din blog tour-ul organizat de CRIME Club și vă invit și pe blogurile colegilor mei pentru alte articole: Literatura pe tocuri, Biblioteca lui Liviu, Cărțile mele și alți demoni, Citește-mi-l, Fata cu cartea, Falled, Pălărisme, Ciobanul de azi; Analogii, Antologii.
[…] Anca și cărțile.ro […]