Ce încredințăm vântului m-a așteptat cuminte pe Libris. Ezitasem în privința ei, dar avea ceva al ei, acel ceva care mă tot ademenea înapoi pe site. Vinovat era și dorul meu față de o poveste cu iz asiatic, parfum de magnolii, cireși chinezești și tradiții. Dacă și vouă vă este dor de parfumul inconfundabil al culturii asiatice, trebuie să vă spun că nu îl veți găsi în cartea asta. Totul este diferit în această poveste.
Povestea asta este ca un sâmbure. Dur, lipsit de frumusețe, înconjurat de ziduri lemnoase de protecție. Dar e de ajuns să ajungă în pământ fertil. Și viața din el reușește să spargă stratul lemnos, frumusețea începe să înflorească și oamenii se opresc să admire noua plantă.
Doliul și durerea
„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”
Viața noatră este o cursă. Fiecare secundă care trece ne duce mai aproape de finalul cursei pe acest pământ. Venim la pachet cu o clepsidră imaginară. Cu clepsidrele reale știm de la început cum stăm. Unele curg pentru câteva secunde, altele pentru minute, altele pentru ore. Clepsidra vieții nu știm niciodată cu câte clipe vine încărcată și ce anume o va sparge.
Mi-a fost întotdeauna greu să vorbesc despre moarte. Și mi-e și mai greu să o privesc ca pe o pierdere. Când pierzi ceva, mai ales din punct de vedere material, ai și tu o vină. Și ai pierdut un lucru mai mult sau mai puțin important. L-ai rătăcit, l-ai lăsat undeva, pe o poliță sau prin vreun sertar vechi. Moartea nu te ajută să pierzi pe cineva. Moartea îți ia pentru totdeauna. Nu doar ce ai avut, ci și ceea ce ai fi putut avea.
Nu știu cum e pentru voi, dar mie îmi e greu să merg la mormântul unui om special. E ca și cum îmi aduc aminte că este acolo, departe de mine, incapabil să mă audă și să mă vadă. Nu vreau să mă gândesc la el așa, nu vreau să îi vorbesc acolo. De asta m-a atras așa mult ideea acestui roman. Mi-aș dori să avem și noi un loc, un telefon al vântului, în care să merg și să las vântul să poarte toate cuvintele pe care nu am apucat să le rostesc.
Drumul către fericire
V-am spus mai sus că povestea aceasta a fost ca un sâmbure. Dură, lemnoasă, tristă, cenușie. Yui are o poveste sfâșietoare, încărcată de amintiri și lacrimi. Și pe drumul către acceptare, regăsire și fericire o vom însoți noi.
Yui lucrează la radio și acolo aude pentru totdeauna de telefonul vântului. Yui rămăsese fără cele două repere importante ale vieții sale: mama și fiica ei. Marea măturase coastele Japoniei și primăvara aceea îi adusese cumplita veste a dispariției celor două. Nu fuseseră găsite în viață și Yui se agăța de amintirile ei, de lucrurile pe care știa că le mai are în casă. Cum ar fi putut face facă dublei pierderi?
Știa că nu avea cum să le aducă înapoi, dar nu ar putea rămâne indiferentă în fața acestei alinări. Exista o cabină telefonică, situată cel mai afectat loc de tsunami-ul din 11 martie 2011. Și cabina aceea ajunsese loc de pelerinaj. Un drum al durerii, o Golgotă personală alcătuită din lacrimi și suferință. Și Yuy nu îl făcea singură. Existau o mulțime de povești cutremurătoare, de oameni care dădeau vântului o misiune specială: să le poarte cuvintele departe, dincolo de granița dintre viață și moarte; dincolo de granița dintre realitate și așteptări.
Ce încredințăm vântului – a doua șansă la fericire
Acolo primește Yui dreptul la speranță și viitorul începe să capete nuanțe pastelate. Nu era singura care căuta alinare și învață că dragostea are nevoie de timp pentru a înflori. Timp, acceptare și răbdare.
Dacă ar fi să îi reproșez ceva acestei cărți, atunci aș vrea să îi reproșez lipsa de emoție. Este un subiect sensibil, alcătuit din cuvinte dureroase și muchii ascuțite pe care autoarea a ales să nu le îndulcească. Ar spune unii că nu există emoție în durere și că nu ar fi putut autoarea să scoată lacrimi din pământ uscat. Dar eu cred că ar fi putut să acopere muchiile cu mătase, să le acopere cu material catifelat, să umple spațiile cu empatie și compasiune.
Am recunoscut în stilul ei de scriere un strop din caracterul asiatic. Ei sunt ocupați să înfăptuiască ceea ce este scris, să își desfășoare ca la carte rolul pe acest pământ. Prinși între ritualuri, zicale și rugăciuni către zei, nu mai au timp să își umple zilele cu emoție. Sau poate că nu știu să o facă.
Mi-a plăcut cartea. Este un alt soi de doliu, unul la fel de întunecat ca noaptea în prima parte, dar care începe treptat să se tocească, să lase soarele să răzbată prin colțuri de suflet.
Ceea ce încredințăm vântului – Laura Imai Messina – poate fi cumpărată de pe Libris.
An aparitie: 2021
Autor: Laura Imai Messina
Categoria: Literatura Universala
Colectie: Raftul Denisei
Nr. pagini: 216
Traducator: Smaranda Bratu Elian
