Ce facem pe întuneric – Jennifer Hillier, recenzie

Ce facem pe întuneric este romanul pe care l-am trecut rapid în topul celor mai bune povești citite luna aceasta. Evident, de acum îl veți găsi și pe  lista romanelor pe care vi le super recomand! A fost o alegere impulsivă, bazată doar pe instinct și pe chemarea pe care o simțeam de câteva zile bune.

Povestea asta, așa plină de suspans și de răsturnări de situație cum a fost, m-a tras sub domul ei și m-a ținut acolo. Deși mi-a răsturnat lumea interioară pe dos și mi-a așezat în față o oglindă (în anumite puncte), am simțit că ne-am izolat cumva de lumea exterioară. Înțelegeți senzația asta, nu? Eram doar eu și cartea, eram doar prinsă în rolul de cititor, fără să mai alerg spre ceva, spre o anchetă proprie sau spre vreun scenariu. Mi-am sincronizat pașii cu cei ai personajelor și m-am lăsat trasă în lumea lor.

Ce facem pe întuneric – o poveste despre traume și alegeri

A fost prima mea întâlnire cu autoarea Jennifer Hillier și sper din suflet să nu fie ultima. Alegând teme extrem de actuale și de profunde, bazate pe traume, toxicitate, teamă și nesiguranță, Jennifer Hillier a creat o bază solidă pentru povestea sa. Apoi, a tot adăugat elemente, detalii și broderii fine, care s-au destrămat la prima atingere. Nu putea rezista castelul asta din cărți de joc în fața suflului adevărului.

Pentru că a știut cum să ambaleze fiecare element, trebuie să recunosc că m-a dus de nas și mi-a creat o mulțime de cadre potrivite pentru alte câteva scenarii. Și m-a făcut să mă îndoiesc de fiecare personaj în parte. Deși am avut nevoie de un personaj căruia să-i încredințez toate creditele mele și pe urmă căruia să merg, mi-am păstrat o doză de neîncredere și am fost extrem de precaută. Pășeam toți pe o gheață prea subțire și umbrele trecutului erau prea amenințătoare.  Vă întrebați dacă am crezut în personajul principal? Nu. Nu am crezut deloc în Paris. Cum să crezi într-o femeie care și-a schimbat numele, a fugit de propriul trecut și nu care nu vrea să fie recunoscută? Este mai mult decât evident că fuge de ceva și nu este ea victima în cazul ăsta.

„Hillier apasă pedala de accelerație și nu ridică aproape deloc piciorul de pe ea.” – The New York Times Book Review

O crimă, două crime

„Poți să fugi din Toronto, să te îndepărtezi de cadavre și să păzești într-o viață nouă, cu un nume nou, și tot nu contează. Pentru că, deși te poți reinventa, nu poți fugi de tine însăți. Așa cum i-a reamintit o femeie cu mult timp în urmă, numitorul comun în toate lucrurile groaznice care ți s-au întâmplat ești tu. Oriunde te-ai duce, tot pe tine te găsești.”

Un singur lucru este mai rău decât o acuzație de crimă: două acuzații de crimă. Și Paris Peralta știe că a luat prea tare soarta în râs ultima vreme. Că tot luxul și stratul de sclipici și minciuni pe care l-a lăsat să se lipească de ea este în zadar. Pe dedesubt, dincolo de numele pe care-l poartă și de aparențele exersate, Paris este o criminală. Și nu poate să lase adevărul să iasă la iveală, nu acum.

Paris Peralta este găsită în baia casei sale, plină de sânge și cu un brici în mână. Nu-și făcuse singură rău. Fusese găsită alături de cadavrul soțului, renumitul și mai bătrânul Jimmy Peralta. Groaza, șocul, circumstanțele și neputința de a se apăra o transformă pe Paris în suspectul numărul unu. Să fim serioși, toți am fi trecut-o pe listă. Soția tinerică a unui bătrânel bogat, moștenire mare, o altă viață. Dar Paris insistă că nu este ea vinovată. Și primește ajutorul celei mai bune prietene a lui Jimmy, avocata Elsie Dixon.

Între vină și karmă

În timp ce Paris își construiește cazul apărării alături de Elsie, noi îl însoțim pe Drew Malcolm, un fost jurnalist, actualmente gazda unui podcast numit Ce facem pe întuneric. Drew prezintă cazuri de crimă, mai ales pe cele rămase nerezolvate și caută să ofere alinare celor rămași în urmă. Deși prezentase multe cazuri, în niciunul nu se implicase foarte tare emoțional. Căuta să păstreze latura de anchetator, avea nevoie să privească totul la rece și să lege elementele în buchetul adevărului.

Însă, vestea că Ruby Reyes – supranumită Regina de gheață – urmează să fie eliberată din închisoare este cea care-i întoarce viața pe dos. Și numai gândul ăsta îl înnebunește. Ruby își omorâse amantul, într-un mod absolut barbar, dar nu pentru asta îi purta ranchiună Drew. Ruby își abuzase fiica fizic, emoțional, verbal. O distrusese pe interior și o târâse în toate amantlâcurile sale.

Joey Reyes fusese victima bărbaților din viața acesteia, dar fusese principala victimă a mamei sale. Iar Drew știa cel mai bine povestea lor și atrocitățile prin care tânăra fusese nevoită să treacă. Abuzul fusese prezent în viața lui Joey în toate formele sale și destinul ei fusese frânt prea devreme. Acum, cu eliberarea lui Ruby, Drew simte că nu există dreptate pe lume și este dispus să facă orice pentru a stopa asta. I-o datora lui Joey.

Ce facem pe întuneric – pistele și umbrele adevarului

Ancheta lui Drew îl aduce pe acesta în preajma lui Paris Peralta, acolo unde este prea mult întuneric, minciună și trădare. Dar este prea prins în jocul adevărului pentru a renunța tocmai acum.

Sunt mult mai multe umbre, mult mai multe cotloane întunecate pe care trebuie să le străbateți pentru a ajunge la destinație. Trebuie să fiți pregătiți pentru toate loviturile și toate răsturnările de situație, pentru toate subtilitățile și toate momentele de vulnerabilitate. Nu este un drum ușor, mărturisirile și procesele de conștiință sunt cele care vor măcina încet și fin toate emoțiile cititorului prins în mrejele luptei pentru adevăr. Sfârșitul vine ca o eliberare, vă promit, ca o ploaie de vară peste un pământ însetat și plin de așteptări.

Mi-a plăcut romanul și sper că v-am convins să îl citiți. Îl găsiți pe site-ul editurii Niculescu, chiar aici. 

Autor: Jennifer Hillier

Număr pagini: 456

An apariție: 2023

Traducere: Monica Grecu