Ce a lăsat în urma ei
Recenzii

Ce a lăsat în urma ei – Ellen Marie Wiseman, recenzie

„Ce-a lăsat în urma ei” – cartea care a lăsat o gheară ce încă îmi strânge sufletul. Și întrebări care rod fără milă în mintea mea. Cum poate un părinte să facă asta propriului copil? Cum poate să își arunce cineva propriul copil în azilele de boli mentale? Cât de mare este orgoliul și cât de mult contează pentru unii eticheta socială?

Nu știu de ce am așteptat atât de mult cu cartea asta. Am râs, am plâns, am sperat, am crezut și m-am rugat. Sentimentele izvorau cu mai multă putere și rapiditate decât eram eu capabilă să gestionez. Neputință, furie, teamă. O pleiadă de sentimente se naște în inima cititorului. E dureros să asiști la asemenea evenimente. Te întrebi cum de este posibil. Adevărul este atât de transparent. De ce nu toată lumea îl percepe? Ce interese meschine se ascund în spatele diagnosticelor puse de oameni incapabili?

Ce a lăsat în urma ei

Ce a lăsat în urma ei – un roman remarcabil

Vreți să știți singurul meu regret? Am lăsat prea multă vreme cartea pe rafturi. Am plimbat-o de pe o noptieră pe alta, gândindu-mă că nu se va ridica la înălțimea celuilalt (Viața care i s-a dat). Adevărul este că l-a depășit. Cadrele sunt mult mai veridice, cu impact emoțional mult mai puternic. Personajele sunt atât de bine construite, atât de bine vin unul în completarea celuilalt.

Spusă din perspectiva celor două personaje centrale, „Ce-a lăsat în urma ei” poate fi asemănat cu cerul acoperit de nori gri de furtună. Mai apare câte o rază de soare din când în când, dar este prea firavă și nu poate sparge densitatea norilor grei și nici nu poate alunga furtuna amenințătoare. Viața lui Izzy, personajul cheie care ne deschide ușa spre trecut, este una ce poate fi percepută ca fiind una ușor de acceptat. Nu avusese o viață ușoară, ba din contră.

Doar că în trecut, atunci când mergem pe urmele Clarei, norii se prăvălesc zgomotos peste noi. În lumea Clarei nu există culoare. Există ziduri triste și paciente ce zbiară sau se lovesc cu capul de pereți. Există nebunie, accese maniacale, suferință și tratamente inumane.

Ce a lăsat în urma ei – granița dintre minciună și adevăr

De multe ori, mai ales când citesc romane cu multe planuri narative, îmi doresc să fie cât mai puține capitole din prezent. Îmi place mai mult aroma scenelor din trecut, îmi place să îmi pierd pașii printre amintiri. E ca și cum descopăr o cutie prăfuită, doldora de amintiri. De data aceasta, aproape că imploram capitolele din perspectiva lui Izzy. Am avut nevoie de ele, le-am respirat, le-am trăit, le-am chemat. Mă consuma viața Clarei, mă punea la pământ suferința ei. Mă dureau pumnii de la cât am strâns din ei, tot sperând că lucrurile vor sta altfel.

Nici în „papucii” lui Izzy nu era bine. Dar ea avea libertate, avea oameni care o puteau îmbrățișa și ocazii pentru a privi cerul. Și în cazul ei existau adevăruri distorsionate, dar povestea ei a fost mult mai ușor de trăit, de acceptat.

Nu voi renunța. Nu voi lăsa trecutul să-mi stabilească viitorul.

Izzy trecuse prin multe familii adoptive. Nu era un copil problemă, avusese doar o doză mare de ghinion. Tot ce știa legat de viața ei era faptul că avea o mamă nebună, închisă pentru crimă și un tată mort. Adevărul era greu și ascuțit. Cine ar fi înțeles luptele din inima ei? Se temea că ar putea moșteni genele nebuniei. În inima ei, o credea vinovată pe mama sa pentru toată nefericirea de care avusese parte, așa că, tăiase toate firele de comunicare cu ea. Nu o interesau cuvintele mâzgălite de o femeie cu mintea rătăcită. La urma urmei, mama ei îi anulase toate scenariile cu „ce-ar fi fost dacă…”

Ce a lăsat în urma ei – suferință fără margini

Izzy o ajută pe noua ei mamă adoptivă să facă un inventar în podul azilului Willard. Credea că își va înnăbuși propriile gânduri printre valizele prăfuite, dar nu avea habar de faptul că va găsi o misiune care îi va da un nou țel în viață. Trebuia să descopere adevărul, trebuia să dea un alt final poveștii de care aflase din cufărul Clarei și din jurnalul acesteia.

Clara era o tânără care provenea dintr-o familie înstărită. Părinții ei erau victimele aparențelor. Mama era preocupată de cutumele sociale, tatăl era închis în biroul său cât era ziua de lungă. Erau oameni stricți, nu exista alt cuvânt în afară de al lor. Nu existau jumătăți de măsură sau doze de libertate. După un episod tragic, am fost tentată să cred că mama Clarei se va trezi din starea de nepăsare. De unde? Îi dădea dreptate soțului și nu făcea nimic pentru a-l împiedica.

Faptul că tânăra Clara se îndrăgostește de bărbatul nepotrivit este de neacceptat. Dragostea ei este biletul către un azil pentru cei cu dereglări mentale. Asta a fost marea rezolvare a tatălui: a îndepărtat-o fără un pic de empatie, a condamnat-o la o viață plină de izolare și de tratamente nemeritate. Clara își strigă adevărul sus și tare. Nu era nebună, era îndrăgostită. Avusese, pentru prima dată în viață, curajul de a-l înfrunta pe tatăl ei și de a trage un smenal de alarmă pentru cea care o adusese pe lume. Răsplata? Un „bilet” către azil.

Nu s-au întors după ea. Au dat ordine stricte și au uitat-o acolo. Carla se scălda în mocirlă, abandonată de cei care ar fi trebuit să o apere. Ei își continuau viața. Cu Bruno, iubitul ei cu ochii negri, nu putea lua legătura. Cum avea să afle el unde era ea? Cum avea să scape de toate astea?

  • Un roman cât o lecție de viață

Viața Carlei este sfâșietoare. Episoadele din azil sunt de-a dreptul tăioase. Am refuzat cu fiecare bucățică din mintea mea să le vizualizez. Am încercat să evit suprapunerea imaginilor dintr-un documentar (e drept, documentarul este filmat la noi în țară și îi avea drept subiect pe copiii abandonați). Mi se înfiora pielea, îmi înțepau lacrimile ochii și mă întrebam dacă povestea Clarei are un sâmbure de adevăr din povestea altcuiva. Știm cu toții cum erau ascunși copiii care nu erau perfecți. Diformitatea lor era direct perpendiculară cu urâțenia sufletelor părinților.

Știm cum erau tratați cei cu probleme mentale. Ce tratamente dure și inumane s-au aplicat pe ei. Este o poveste cu o puternică încărcătură emoțională, dar face parte din categoria celor musai de citit. Este genul acela de poveste care sapă, sapă în stâncă și își face loc cu fiecare lovitură în inima ta. Se culcușește acolo și îți încălzește inima. Și e atât de greu să crezi că e ficțiune. Deschizi ochii și încercă să delimitezi asta de realitate. Este atât de veridică încât pare reală. Deschizi ochii și te aștepți să ai în fața ta o asistentă care povestește anii grei din viața ei și episoadele la care a fost martoră.

Mi-a fost greu să citesc romanul ăsta, dar și mai greu este să scrii despre el. Pălesc cuvintele în fața poveștii, în fața modurilor în care autoarea a asamblat totul. Știe să facă durerea să răzbată din fiecare cuvânt, știe să țeasă firele sensibile și legăturile tăioase. Recomand!

Un roman remarcabil. De citit și de păstrat!

Romanul a apărut la Editura Trei și îl puteți cumpăra de pe Libris.

Nr. pagini: 440

Traducere: Ana Andreescu

9 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *