Castelul de sticlă – Jeannette Walls (recenzie)

Credeam că voi citi o altă carte. O carte simplă, o poveste. Nu știam că această carte mă va împărți în trei, că mă va face să retrăiesc anumite etape ale vieții mele. Castelul de sticlă este cartea în care nimic nu este ascuns, totul e la vedere, este limpede și spus atât de simplu. Nu există cuvinte frumoase. Există doar niște copii și doi părinți pe care i-am catalogat drept iresponsabili și egoiști. Există multă suferință, dar există și multă iertare. Nu cred că autoarea ar fi putut să scrie cu atâta liniște toate acele atrocități. I-a iertat, nu i-a condamnat. A vrut să spună și altora povestea lor. Povestea în care se salvează cine poate și cine vrea.

Castelul de sticlă de Jeannette Walls este o carte în care toți pereții cad. Casa, acel simbol care reprezintă confortul și siguranța, este înlocuită de o rulotă veche, în cel mai bun caz, și de deșert și pături în cel mai rău.

Patru copii, doi adulți iresponsabili și câte un hârb de mașină, foame, nepăsare, o lume fără reguli și fără mâncare, promisiuni și speranțe deșarte vânate constant. Asta este în linii mari lumea din Castelul de sticlă. Nu este o lume închipuită, este o lume reală, lumea în care a copilărit autoarea. 

Nu am citit descrierea de pe spate. Mi-a recomandat cartea Iustina de la Momente în viață și am mers pe mâna ei. În primele pagini, micuța Jeannette dă foc accidental rochiței roz pe care o poartă. Își pregătea crenvurști de mâncare și avea numai trei ani! A fost teribil de asimilat scena asta. Mă gândeam că e ficțiune. Dar nu era. Era la fel de reală că și cicatricile lăsate pe corpul prea firav.

Am simțit imediat că va fi o lectură care nu va trece fără să lase urme în sufletul meu. Am privit cartea prin ochii unui copil, apoi prin cei ai unei mame. Mă gândeam că eu am avut o copilărie grea. În comparație cu a lor a fost paradis. Am avut doi părinți responsabili, implicați pe cât le permitea munca de la țară în viața noastră. Am avut cinele de sărbătoare și cel mai de preț lucru: am avut o casă pe care să o putem numi acasă. Părinții ne-au implicat mereu în tot felul de treburi, ne-au impus multe reguli și nouă asta ni se părea greu de dus.

Ca mamă, am eliminat din reguli. Le-am dat spațiu copiilor mei, am căutat și mai multe activități și m-am implicat și mai mult în viața lor. Ne sunt exagerată. Nu îmi cresc copiii în balon de sticlă, dar caut să le confer siguranță, să îi las să își ridice ei proprii lor pereți, să îi învăț să fie adulți nemarcați de traume, adulți compleți. Mă judec cel mai aspru și mă consider o mamă plină de defecte. În comparație cu mama din carte ar trebui să primesc premiul pentru cea mai bună mamă.

Faptul că femeia din această carte a născut patru copii nu a transformat-o în mamă. Era o persoană egoistă, axată pe propriile nevoi și dorințe. Voia să fie artistă și simțea că posibilitățile de afirmare sunt nenumărate în fiecare colțișor de lume pe care îl alegeau ca locuință temporară. Credea că încrederea în sine este mai importantă decât mâncarea și nu punea mare preț pe ceea ce se afla în jurul ei.

Avea o diplomă de profesoară, dar ura trezitul de dimineață și metodele ei de predare nu erau tocmai acceptate. Nu erau oameni needucați, oameni limitați, tocmai de-aici a venit și durerea mea cea mai mare. Copiii lor știau să citească chiar dacă nu frecventau școala cu regularitate, fuseseră învățați să prețuiască tot ce primeau de la viață, respectau natura și ceea ce primeau de la ea. Atât. Aici se termina influența părinților în ceea ce îi privește.

Ai dreptul asupra copilului tău pentru câteva minute. Cele în care îl aduci pe lume. Apoi, îl poți sprijini în primii ani din viața, dar el nu îți aparține, mai exact, viața lui nu îți aparține. Nu îi poți impune copilului tău același ritm nesănătos de viață pe care îl duci tu. Mănâncă numai buruieni dacă dorești, dar nu îți obliga copilul să facă la fel.

Am apreciat voința copiilor, dorința lor de a lupta, ambiția lor de a se desprinde de mediul acela nociv și de a abandona schițele Castelului de sticlă pe care tatăl lor le promisese că îl va construi. Învățaseră prea târziu că bravadele tatălui lor în legătura cu FBI-ul care se afla pe urmele lor, cu oamenii mafiei care îi urmăreau constant, erau doar povești. Nici măcar povești de adormit copiii. Erau povești inventate de un om care nu se maturizase complet, poveștile unui om care crescuse sufocat de propriile traume din copilărie, traume pe care nu reușise să le învingă și reușise să le transforme în sfaturi de viață bune de aplicat altora. La un moment dat, îmi insufla milă. Dar mi-a trecut repede.

Viața îi salvează pe cei care vor să fie salvați, ori oamenii ăștia nu mi-au arătat o singură clipă că asta vor. Este o carte de citit. Dar de citit cu sufletul, de comparat și de gândit. O recomand oricui. Viața nu va mai fi la fel după ea.