Casa de pe Riviera, romanul scris de Natasha Lester și publicat de Editura Nemira, mi-a ținut companie zilele trecute. Secretele Parisului și Secretul fotografei franceze, celelalte romane scrise de autoare, mi-au plăcut foarte mult și mă simțeam pregătită emoțional și sufletește pentru încă o incursiune într-o lume tulbure, divizată, înrobită și plină de suferințe.
Deși abordează aproape aceleași subiecte și pune bazele poveștilor sale pe o temelie construită deja pe un teren solid și cunoscut, autoarea reușește să își farmece publicul, să-l atragă în vârtejul secretelor, al mărturisirilor și al luptelor pentru oameni, locuri și lucruri. Emoțiile vin în valuri, curiozitatea este permanent prezentă și nevoia de a face parte din lumea personajelor devine a doua natură a cititorului.
Casa de pe Riviera – lupta pentru artă
Dacă aș fi citit cartea într-o perioadă un pic mai așezată, aș fi devorat fiecare pagină. Așa, prinsă între treburile de zi cu zi, am simțit că nu i-am acordat suficient timp și mi-a fost greu să stabilesc o legătură rapidă cu ea. Însă, așa cum am spus, a fost fix vina mea. După ce am început să mă simt acasă, deși e foarte greu să te simți acasă într-o lume cu o coloană sonoră alcătuită din marș de bocanci, ordine strigate și răpăit de mitraliere, lucrurile s-au schimbat. Am reușit să mă simt parte din tot ce înflorea sub ochii mei, am militat pentru o cauză a cărei mișcare mi-a fost necunoscută până nu demult.
Dacă în alte povești, oamenii fac sacrificii pentru cei dragi, pentru evrei și prizonieri, în Casa de pe Riviera oamenii fac sacrificii pentru artă. Acești alchimiști ai frumosului, apărători ai unor tablouri care alcătuiesc esența unui întreg muzeu, frapează cititorul prin devotamentul și curajul de care dau dovadă. Fără să fie obligați de vreo lege, ci doar de un simț al onoarei și al dragostei pe care numai inimile nobile îl poate găzdui, câțiva oameni se așează cu piepturile dezgolite în fața armelor naziste.
„Speranța… Uneori, e o mare povară, nu-i așa? Alteori, parcă-ți hrănește sufletul.”
Arta – punte peste vremuri
Cineva spunea că muzica este un limbaj universal. Eu spun că arta este limbaj universal, ambasador al frumosului și al oamenilor care pot crea minunății din orice. Arta face punte peste vremuri, poartă mărturii, indicii și indicative ale unor epoci măturate de vreme, dar păstrate în picioare de muzică, scrieri, picturi, obiecte.
Muzeul Luvru era plin de tablouri remarcabile și de oameni care iubeau frumosul. În momentul în care aceștia află că Parisul urmează să fie călcat de bocanci naziști, decid să ascundă cele mai reprezentative picturi din muzeu. Arta nu ar fi fost la fel fără Mona Lisa sau alte lucrări de o importanță colosală. Însă, oricât de mult și-ar fi dorit asta, îngrijitorii și curatorii de la muzeu nu pot ascunde toate lucrările. Nemții erau în căutare de obiecte de artă, ba chiar și le împărțeau într-un mod barbar.
Condamnați deja să trăiască într-o lume fragmentată de mici oameni conduși de orgolii mărețe, francezii găsesc câteva mijloace pentru a lupta împotriva angrenajului nazist. Aceste lupte, fără ca să aibă vreun răsunet uimitor, au fost micile guri de aer luate de un popor călcat cu putere pe artă, istorie și demnitate.
Casa de pe Riviera – istorie, emoție și artă
Casa de pe Riviera găsește echilibrul dintre partea de istorie și bucata ruptă din viață personală a personajelor evocate în poveste. Știu că sunt opere de ficțiune, cu caractere șlefuite sau portretizate într-un mod ideal, dar cumva am simțit că există un strop de „cum ar fi fost dacă…” Mi-a fost ușor să-mi imaginez o Eliane prinsă între datorie și onoare, între adevăratele dorințe interioare și misiuni impuse.
Cu inima grea, Eliane asista la catalogarea operelor de artă din Luvru și Jeu de Paume. Știa că tablourile erau pe cale să se facă nevăzute pentru totdeauna. Naziștii știau că Eliane nu cunoaște limba lor, însă habar nu aveau că fata era capabilă să le înțeleagă discuțiile, să le descopere și descifreze mesajele.
Mânată de o dorință personală de răzbunare și de voința omului care nu mai are nimic de pierdut, Eliane se lansează într-un joc extrem de periculos, joc pe care s-ar putea să îl piardă mai mult decât să-l câștige. Avusese cândva încredere în oameni, însă exact aceștia o trădaseră cel mai amar. Putea o tânără iubitoare de artă să oprească din rostogolit bulgărele jafului nazist?
Casa de pe Riviera – povestea din prezent
Povestea din prezent, cea plasată în 2015 și legată strategic de cea din trecut, este supapa prin care întregul roman respiră și își pierde un pic din emoție, dacă mă întrebați pe mine. Nu știu de ce aproape întotdeauna personajele și poveștile din trecut sunt mai atent alcătuite, mai îndelung studiate și mai pline de virtuți. Cu personajele din prezent nu am simțit vreo conexiune specială, le-am privit doar ca pe niște purtători ai credinței de demult, ca pe niște păstrători ai unor bunuri a căror valoare nu poate fi măsurată în nicio monedă din lume.
Casa de pe Riviera este un îndemn la iubire, speranță și devotament, o chemare către patriotism și artă, către grija pentru aproape și pentru bucata noastră de lume. Are o poveste de iubire foarte subtil dezvoltată printre celelalte subiecte atacate și mi-a plăcut eleganța unei astfel de abordări.
Așa cum am spus (cred), Casa de pe Riviera este un roman plăcut, cald și punctat de credință, iubire, speranță și curaj. E drept, toate acestea sunt străpunse de răul pe care numai omul știe să-l țeasă atât de amarnic și de strașnic. Dar asta nu face decât să ofere și mai mult material pentru povești care să reziste timpului, nu-i așa?
Casa de pe Riviera a apărut la Editura Nemira și poate fi cumpărată de aici. Eu o recomand!
Nota mea: 4/5
Data apariției: 13 mar. 2023
Titlu original: The Riviera House
Autor: Natasha Lester
Traducător: Iulia Dromereschi
Editura: Nemira
Colecția: Damen Tango
Număr pagini: 560
