Cartea gâștei este romanul cu ajutorul căruia am vrut să mă reîntorc în cultura asiatică, printre rândurile scriitorilor care nu lasă nimic la întâmplare, care descos și pictează fiecare clipă, fiecare întâlnire, fiecare întâmplare. A trecut ceva timp de la ultima mea ciocnire de această cultură. Și nu întâmplător am ales cuvântul ciocnire. Exact acesta este sentimentul meu de fiecare dată. Am impresia că mi-e familiară această cultură, că știu cât de cât la ce să mă aștept atunci când deschid un roman cu rădăcinile fixate aici. Și mă înșel de fiecare dată.
Mă pierd în poveștile spuse de ei, în clinchetul de clopoței, în privirile coborâte prea repede și prea devreme, în farmecul și greutatea pe care o atribuie fiecărei clipe, fiecărei zile. Deși scriitura devine deseori sinonimă cu arta, poveștile lor ajung parcă mai repede spre sufletul cititorului. Folosesc metafore, construcții la al căror tâlc ajungi pe mai multe cărări. Cu toate astea, așa cum am menționat deja, scriitorii asiatici au un ceva aparte, un soi de măiestrie cu care înnobilează tot ce ating.
Nu știu cum simțiți voi, dar mie mi se întâmplă ceva magic. Deși știu că unele romane sunt dureroase, aproape că nu-i pot vedea pe toți asiaticii zâmbind, când citesc un roman din această cultură aud pe fundal, în mintea mea, un soi de muzică. Nu știu dacă este vreun fel de conectare aparte, dacă este doar un filtru special pe care-l deschid. Dar cititul unui astfel de roman se transformă într-o ceremonie pe care nu o pot stăpâni. O urmez, mă scufund în starea de care am nevoie și îmi las sufletul să vibreze.
Cartea gâștei – o poveste despre oameni și întâmplări
„Dar uneori moartea cuiva e decizia de eliberare condiționată a altcuiva. N-am câștigat poate libertate deplină, dar sunt îndeajuns de liberă.”
Am ajuns la Cartea gâștei absolut întâmplător. Știam că vreau neapărat o poveste din colecția Raftul Denisei. V-am mai spus eu că aleg aceste povești când vreau un alt gen de solicitare, o altfel de profunzime. Mă conectez foarte bine cu aceste povești, primesc de la ele elementele de care am nevoie. Și le port mai apoi în gânduri și în suflet multă vreme.
Mai am acasă câteva titluri necitite din această colecție, toate la fel de interesante și de promițătoare. Chiar luasem cu mine afară câteva. Le-am deschis pe toate, am citit primele pagini și am simțit imediat un șoc electric traversându-mi corpul atunci când am citit din Cartea gâștei. Era un fel de anticipare, un soi de entuziasm, de regăsire și recunoaștere. Am știut că mi-am găsit cartea potrivită și nu m-am mai gândit la nimic după asta.
„Îi iertăm pe mulți pentru ceea ce nu pot face pentru noi, dar nu pe mamele noastre; însă pe ele le și apărăm mai mult decât îi apărăm pe alții.”
Despre trecut, alegeri și piedici
” – Cum crești fericire?”
Nu a știut să răspundă atunci, poate nu știe să răspundă nici acum. A cules de pe drum ce i s-a oferit, a suportat atenția celorlalți, s-a ascuns în spatele așteptărilor, a devenit un fel de mamă gâscă pentru toate gândurile și traumele sale. Nu le-a spus tuturor secretele ei. E de-ajuns timpul în care s-a simțit o impostoare, timpul în care a întins mâinile și a cules tot ce i-a oferit viața. Și dacă nu le-a spus la timpul lor pe toate, cum să le spună acum că tot ce-și dorește e să meargă acasă, să se întindă pe mormântul lui Fabienne și să râdă, așa cum au făcut-o și altă dată, de toate prostiile lumii.
Ea nu a fost ca Fabienne. Ea a fost o plantă care s-a lăsat unduită și formată de vânt. Ea a avut momente de rătăcire și clipe când i-a fost prea teamă să spună ce își dorește cu adevărat. Asta nu înseamnă că nu s-a bucurat să iasă din satul ei, din sânul familiei distrasă de nenorociri. Că nu s-a bucurat de viața din pensionul englezesc, de condițiile diferite în care a trăit acolo, alături de oamenii care ar fi putut să-i rescrie destinul. Dar a trăit mereu cu un ghimpe în suflet, cu un sentiment ciudat, plin de otravă și regrete.
” Fericirea, i-aș spune, e să-ți petreci fiecare zi fără să-ți sucești gâtul uitându-te înainte spre ziua de mâine, spre luna următoare, spre anul viitor, și fără să întinzi mâinile ca să oprești fiecare zi să devină ieri.
Ai simțit vreodată felul acesta de fericire?”
Cartea gâștei – o poveste despre prietenie, cărți și oameni
„Deseori îmi imaginez că a trăi e un joc de piatră-hârtie-foarfecă: soarta bate speranța, speranța bate ignoranța, iar ignoranța bate soarta. Sau, într-o versiune care mă preocupă pe mine: fatalismul atrage speranța, speranța atrage ignoranța, iar ignoranța, fatalismul.”
Mi-a plăcut mai mult prima parte a cărții. Poate pentru că am simțit aici o inocență aparte, specifică perioadei de copilărie. Prietenia dintre cele două fete, atât de diferite și de speciale, a fost toboganul pe care am alunecat fix în mijlocul lor. Le-am descoperit pierzând vremea, discutând despre mici nimicuri, dar și punând la cale o păcăleală de zile mari. Fabienne inventa povești, unele încărcate de morbiditate și de simplitatea vieții de la țară. Agnes urma să le aștearnă pe hârtie. Iar M. Devaux, un om învățat și proaspăt rămas văduv, avea să le publice cartea, să o facă faimoasă.
Agnes s-ar fi împotrivit tuturor planurilor lui Fabienne, mai ales celui în care numele ei avea să fie trecut pe copertă. Agnes nu știa să scrie povești, știa să le asculte, să le aștearnă pe hârtie. Cum avea ea să se comporte la Paris, cum avea să susțină o asemenea poveste în spate?
Cartea gâștei – trecut și prezent
Cartea gâștei este o poveste despre prietenie, alegeri și despărțiri. Despre craterele pe care lumea le sapă în interiorul nostru, despre aparențe pe care iubim să le păstrăm și despre adevăruri dureroase. Așa cum am spus, prima parte mi-a plăcut mai mult, a fost mai intimă și mai profundă.
Povestea lui Yiyun Li mi-a ajuns la suflet și mi-a oferit câteva ore bune de deconectare. Dacă sunteți curioși, vă invit să o descoperiți. A apărut la Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, și este disponibilă aici.
Titlu: Cartea gâștei
An apariție: 2024
Ediție: I
Pagini: 328
Colecție: Raftul Denisei
Domeniu: literatură
Autor: Yiyun Li
Traducere şi note: Justina Bandol
