Cântecul păsărilor/ Birds song – Sebastian Faulks ***Recenzie

Nume : Cântecul păsărilor
Editura: Litera
Nume original : Birdsong
Număr pagini: 620
An apariție: 2014

Nota despre autor: Sebastian Faulks, născut în 1953, in Donnington, Anglia -este un cunoscut romancier britanic.
În 1993 a publicat bestsellerul „Cântecul păsărilor” datorită căruia a fost desemnat „Autorul anului” de către juriul competiției pentru ” British Book Awards”.

” Uimitor… L-am citit și l-am recitit, dar nu ma pot gândi la nici un alt roman-de foarte mulți ani- care sa ma fi mișcat într-atât sau care să mă fi făcut să reflectez atât de mult la condiția umană.” – Daily Mail

           *** ” Gott mit uns” – „Dumnezeu fie cu noi „, asta aveau germanii inscripționat pe catarama curelei, în ciuda faptului că erau prinși într-o zonă în care Dumnezeu se pare că nu mai ajungea sau uitase să mai privească.

Stephen Wrasysford, un tânăr englez de 20 de ani, este trimis în Franța la Amiens, pentru a stabili noi legături de afaceri în industria textila.
Primit în casa unui proprietar de fabrica, Azaire, Stephen este prins în situații inedite. Greva muncitorilor din fabrica lui Azaire coincide cu răscoala sentimentelor sale pentru Isabelle Azaire, soția francezului de neînduplecat.

După câteva zile în care Stephen o soarbe din priviri, nereușind sa facă primul pas, idila lor începe sa se contureze. Tânărul nu se simțea vinovat, mai ales ca știa de pedepsele corporale pe care le aplica francezul sotiei sale. Zilele minunate în care se bucurau împreună unul de celălalt, păreau un preambul la coșmarul care avea sa se abată asupra lor.

După ce reușește să își infrunte sotul și să îi spună despre relația ei cu Stephen, Isabelle se hotărăște sa fugă cu englezul, rupând toate normele societății în care trăia.

Cei doi se stabilesc intr-un sătuc, Stephen se angajeaza, iar Isabelle rămâne însărcinata. Cuprinsa de frica și remușcări, dar și simțindu-se prea singura, Isabelle îl părăsește pe acesta fără nici un cuvant și fără a-i spune despre copil.

Am crezut că va urma o poveste de dragoste, însă paginile ce au urmat au fost pline de durere, de strigăte și de neputință.

6 ani mai târziu, îl regăsim pe Stephen în război. Nu avusese părinti, fusese crescut în orfelinat iar în afara de Isabelle nu se simțise iubit. Nu avea un loc în care sa se întoarcă și să îl numească acasă.

Plecase la război în uniforma noua, cu nasturi strălucitori, cu bocanci lustruiți condus alături de cei ca el de o mulțime de urale și de sute de persoane care le strângeau mâinile, punând în ei încrederea si nădejdea unei lumi mai bune. Nimeni nu credea ca va dura prea mult, oricum.

Însă pe front, lucrurile se desfășurau după alte reguli. Granița dintre viata și moarte era atât de fragila, și se creiona atât de profund pe sufletele lor, încât oameni maturi, bărbați care deunăzi luptau în linia întâi, seara cereau o îmbrățișare, cereau sa li se spună pe nume sau o strigau pe mama lor asemeni unor copii speriați.

Trăind mereu între sufluri de explozie, obuze care urateau deopotriva relieful francez cât și corpurile omenesti, dezvaluindu-le structura, făcând carnea sa pice și sângele să curgă, soldații deveniseră imuni la viata de dinainte de război, la bucurii sau la razele soarelui. Singura lor conexiune cu lumea reală rămâneau scrisorile ce veneau de acasă.

Pierdeau colegi la suprafață, ciuruiți de mitralierele germane, de tunuri și grenade. Insă în subteran, cei care săpau tunelurile aveau parte de o moarte năprasnica. „Șobolanii” de canal, după cum erau denumiți, aveau rolul de a sapa galerii pentru plantarea minelor, sau pentru ascultarea inamicului. Se târau în întuneric, lăsând la suprafață aerul și cerul senin, săpându-și uneori propriile morminte după ce cădeau în exploziile puse la cale de germani.

M-a mișcat solidaritatea lor: nu lăsau în urma corpurile moarte ale soldaților răpuși, deși tot în țărână se întorceau. Recunoșteau după păr, sau după ceas persoanele cărora le aparțineau membrele mutilate întâlnite, le aduceau la suprafață și se rugau pentru odihna lor.

Stephen ii conducea cu un spirit nebun, era conform manualului de instrucție ” însetat de sânge inamic”, dorea sa răzbune moartea tuturor, se simțea vinovat că rămăsese în viața.

Nu mai știa sa se bucure de lucrurile simple atunci când primea o permisie. Zgomotul de explozii, sunetul mitralierelor îi distrugeau mintea, iar păduchii înțesați în haine îi distrugeau trupul. Nu mai găsea motive de bucurie, sau dorința de supraviețuire, însă prietenia lui cu ofițerul care se ocupa de tunelisti, îl ajută să treacă peste atrocitățile războiului.

 Rând pe rând, se întorceau din permisie dezamăgiți de primirea de acasă. Cei care nu erau pe front, își duceau viața liniștit, poate cu câteva restricții la mâncare, iar războiul îl știau de la radio. Însă nu înțelegea nimeni cum este să vezi atâta mutilare în jurul tău, miros greu de moarte, să bei ceai din canistre ce aduceau altă dată benzină, să mănânci conserve de carne și să fii mereu muritor de foame.

Dădeau mâna cu moartea în fiecare dimineață, seara tot moartea le spunea noapte bună, numai ei rămâneau pe loc : trupuri inerte care nu mai știau nici de ce luptau, nici cât va mai dura.

Erau convinși că nimeni nu va putea înțelege iar peste numele lor se va așterne uitarea. Numai într-un oraș micuț, o mama ce își pierduse poate singurul fiu, o mamă care pierduse soțul sau un copil ce își va fi pierdut tatăl pe care poate nici nu și-l aduce aminte, va mai povesti cuiva despre ei.

Stephen are de partea lui poate un pic mai mult noroc, poate soarta compensează un pic pentru greutatea din copilăria lui. Este rănit de doua ori, însă reușește să se recupereze. Trimis acasă în permisie, tânărul nu reușește să se adapteze la o viață atât de linistită. Se întoarce pe front, apoi lucrează o perioada la birouri, însă cere să se întoarcă în linia întâi. Voia sa fie pe front, să lupte pentru el, pentru cei ce îi pierduse și pentru cei pe care îi putea pierde.

Războiul nu este un mijloc de cucerire, este cea mai joasa forma de degradare umană. Una care schilodește trupuri, oameni și destine . Una care nu poate fi îndepărtată cu urale și cântece de victorie. Istoria este seaca, rece și plina de statistici. Încadrează un război între niște ani, dar nu cuprinde sutele de mii de tineri pierduți, băieți cu mustața abia ieșită, care nu s-au mai recuperat niciodată, nici măcar după încetarea războiului. Istoria prezintă nume de bătălii, dar nu nume de mame care au rămas fără lacrimi de atâta plâns.
Istoria relatează sec acte de eroism și purtători de medalii strălucitoare, dar vreți sa știți ce e pentru mine un act de eroism și de bravura? Când, la final de război, un soldat englez și unul german, inamicii de ieri, se îmbrățișează strâns unul pe altul și fac schimb de amintiri.

Nu au fost insuflate nici mândrii, nici orgolii, ci durere și ura. Ura ce a smuls zâmbete, suflete. Ură ce a semnat un pact cu moartea și a secerat un număr prea mare de oameni.

Cartea de față este tulburătoare, ‘vie’ și plina de aduceri aminte. Un omagiu adus soldaților care și-au pierdut viața. O carte ce nu permite să se aștearnă praful peste camaraderie, peste prietenie și anduranță .
Traumele războiului nu se opresc când se încheie armistițiul de pace, urmele lui rămân zdruncinând complet nervii soldaților viteji de altă dată, se văd în membrele amputate și în cicatricile de pe trup. Da știți ce nu vede? Adâncimea cicatricilor din suflet. Iar cei ce și-au pierdut viata, au doar un spațiu de câțiva centimetri pe un edificiu sau un monument. Au fost îngropați în gropi comune iar unii nu au nici măcar o cruce unde poți lăsa o floare.

V-o recomand cu tot dragul. Ii mulțumesc mult Tatianei pentru faptul că  mi-a permis să o citesc!