Recenzie: Când înflorește liliacul – Martha Hall Kelly

 

” Inspirată de evenimente și de oameni reali, Martha Hall Kelly a spus povestea a trei femei, plasată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care dezvăluie curajul, lașitatea și cruzimea acelor zile. Aceasta face parte din istorie – istoria feminină- și nu ar trebui să fie uitată. ” – Lisa See 
 

Deși m-am tot gândit cum să încep să aștern gândurile mele în legătură cu această carte, nimic nu se potrivește mai bine ca un pasaj din cartea lui Kristin Hannah, Privighetoarea. 

”- Bărbații spun povești…Dar femeile acționează. Pentru noi, a fost un război din umbră. N-au existat parade pentru femei atunci când războiul s-a sfârșit, nici medalii, nici menționări în manualele de istorie. În război, am făcut ce trebuia să facem și, când războiul s-a terminat ne-am cusut viețile la loc și am pornit mai departe.” – Privighetoarea, Kristin Hannah 

Războiul este prin definiție un eveniment tulburător. Datele stricte și exacte care ne descriu succint evenimentele nu sunt capabile să redea tot zbuciumul, toată nedreptatea și toată suferința. Au existat oameni curajoși care au încercat cu prețul vieții să lupte pentru ceea ce credeau, să aibă un cuvânt de spus. Credeți că s-au gândit măcar o clipă că vor rămâne în istorie ca niște nume? Nu. Au trăit ghidați de suferință, de strigăte, de foamete, de oamenii mutilați, de copiii fără copilărie, de trenurile pline de mii de suflete care porneau într-o călătorie fără cale de întoarcere. 

Iar printre acești oameni, au existat ele…femeile. Cele care au luptat și au dovedit că atunci când vine vorba de semeni, de copii și de țară, materialul fragil din care sunt construite devine mai tare ca o stâncă. Pe lângă evenimentele ce au zguduit lumea, pe lângă milioanele de suflete ce au plătit un preț cumplit fără să aibă vreo vină, femeile nu ar trebui nici ele uitate. Eu,  după ce am terminat cartea am căutat și m-am lăsat condusă de zeci de articole legate de experimentele pe oameni din cadrul războaielor mondiale. Am privit unele poze, pe unele nu am putut să le privesc. Atâta durere, atâta suferință și atâția oameni nemiloși, cruzi, ce au amputat membre și suflete. 

Cartea este plină de evenimente și oameni reali, împletite cu mici bucăți de ficțiune și este ca un omagiu adus celei ce a fost Caroline Ferriday. 

”Caroline era o eroină adevărată, cu o viață fascinantă, o fostă debutantă, în înalta societate și actriță pe Broadway care a dinamizat o Americă postbelică blazată și și-a dedicat viața ajutorului dat unor femei pe care alții le-au uitat.” 

Trei femei puternice, fiecare făcând parte dintr-o altă tabără, toate trei inspirate din caractere reale. Caroline Ferriday, Herta Oberheuser, Kasia Kuzmerick.

Herta Oberheuser a existat chiar cu acest nume. A fost singurul medic femeie din lagărul de la Ravensbruck. A scăpat de spânzurătoare la final războiului pentru crimele împotriva umanității și pentru experimentele medicale pe oameni și a fost condamnată la 20 de ani de închisoare, însă este eliberată discret după 5 ani, profesând în continuare medicina până când identitatea ei este deconspirată. 

Kasia Kuzmerick – a fost inspirată din viața Ninei Iwanska și sora ei medic Krystyna, ambele operate în lagăr. 

Ce legătură există între cele trei femei? Ce le unește?

Drama. Suferința. Lașitatea. Curajul. Empatia. Războiul. Foametea. Experimentele. 

Acțiunea debutează în Septembrie 1939 și se va extinde până în 1959, urmărind îndeaproape destinele celor trei femei. 

Caroline era orfană de tată. Fusese o pierdere care îi marcase existența. Locuia cu mama ei și era necăsătorită. Nu se putea lega de un bărbat, nu reușea. Nici nu avea timp, își dedica întreaga viața și puținii ei bani tuturor cauzelor umanitare. Era voluntar la sediul Consulatului Francez și strângea donații pentru copiii orfani din Franța. Cândva fusese actriță pe Broadway, astăzi nu mai avea timp pentru această lume plină de superficialitate. Se folosea doar de relațiile ei sus puse pentru a aduna fonduri pentru copiii orfani. 

Urmărea pe cât posibil tot ce se întâmpla în Europa și se temea de război. Se temea de repercursiunile lui și de toată urâțenia pe care o instala pe străzi și în suflete. Așa că nu avea timp de pauză, trebuia să lupte pentru cei care nu mai aveau pe nimeni pe lume. 

Herta era mândră de originea ei germană. Făcea parte dintr-o familie unită și plină de iubire. Mama ei  lucra de dimineața până seara, iar tatăl ei îi insuflase umanitatea, iubirea și respectul. Herta voia să fie chirurg dar singurul domeniu unde o femeie era acceptată era Dermatologia. Deși tatăl ei nu era de acord cu drumul impus de Hitler, nu putea să strige zărilor convingerile sale. Nu ar fi fost lăsat și mai era și bolnav. Herta era ambițioasă si dornică de a profesa, așa că un anunț de angajare la un centru de reeducare pentru femei era șansa pe care o așteptase toată viața. 

La intrarea în lagărul de la Ravensbruck, Herta era un om empatic, plin de principii. Observase de afară jardiniere pline cu mușcate pline de flori, cuști cu animale exotice, ordine și disciplină. Nu știa că toate astea erau doar aparențe. Nu știa că înăuntru se făceau experimente pe oameni, că exista un crematoriu unde trupurile măcinate de boală erau arse, că mâncarea era raționalizată și că deținutele erau înfometate, că era plin de păduchi și tifos, că ajunsese într-o lume dominată de bărbați și de duritate.

Când îl întâlnește pe Fritz, un coleg de la școala de medicină, Herta crede că se va acomoda mai ușor și are impresia că poate pleca sau că poate refuza anumite sarcini. Se înșela, ca de obicei. Curând a făcut primele injecții letale subiecților care nu îndeplineau parametrii impuși de mai marii lagărelor. Apoi cuprinsă de dorința ei cea mai mare, chirurgia, începe nu să opereze, ci să măcelărească trupurile firave ale femeilor din lagăr.

Le scoteau din picior bucăți de mușchi, le scurtau tija osoasă, le introduceau corpuri străine (cuie, cioburi, rumeguș) și la coseau cu noduri uriașe. Apoi puneau piciorul în ghips și așteptau ca infecția să se instaleze. Altele au fost injectate cu tetanos sau sterilizate. Nu li se administrau nici medicamente, nici apă. Erau lăsate să delireze zile în șir și se nota cu minuțiozitate rezultatele experimentelor. Herta nu mai avea onoare. Era oficial, devenise din doctor măcelar.

Kasia Kuzmerick era un copil fericit. Tatăl ei lucra la oficiul poștal, sora ei lucra la spital iar mama ei o iubea mai presus de orice. Mama Kasiei era pictoriță. Își iubea pensulele lăsate moștenire de propria mamă. Kasia fusese întotdeauna o fire directă care spunea ce avea de spus și care avea opinii proprii. Când bombele încep să cadă peste iubita ei Polonie și nemții încep să ajungă în orașul ei, Kasia își va dori să facă ceva pentru a-i împiedica.

Pietrick, băiatul de care ea era îndrăgostită, îi oferă șansa de a face parte din Rezistență și de se opune normelor germane. Reușește de câteva ori să înșele vigilența nemților, dar este prinsă alături de sora ei în cabina de la cinematograful unde lucra și sunt deportate. Mama ei care venise să îi aducă mâncare se opune arestării fetelor sale și este reținută și ea.

Ajung împreună la Ravensbruck și coșmarul vieții lor este pe cale să înceapă. Puse într-o baracă alături de fetele cu Biblia, sau de deținutele politice, li se dă un castron de tablă și o lingură. În rest sunt deposedate de tot ce aveau, de la haine până la demnitate. Înfometate, înfrigurate, scoase la apel, trăind mereu sub o ploaie de lovituri și amenințate de câinii soldaților care le păzeau, fetele își pierd speranța. 

Sunt și câteva tinere curajoase care nu renunță la încercările de a comunica cu exteriorul, de a spune lumii întregi atrocitățile lagărului. Au fost pagini întregi pe care le-am parcurs cu furie, cu lacrimi în ochi și cu durere în suflet.

Zuzanna și Kasia cad pe mâinile Hertei și sunt victimele experimentelor ilegale pe oameni. Zuzanna este sterilizată și injectată cu Tetanos, iar Kasia suferă de o ”operație” la picior care o mutilează pe viață. Totul culminează cu pierderea mamei lor. Matka Halina dispăruse fără urmă iar viața lor pare și mai sumbră ca înainte. 

Au avut parte de un singur lucru bun: un autobuz al Crucii Roșii Suedeze care la finele războiului a venit să salveze femeile din lagăr. Sufletele le erau mutilate, mai exista oare acasă? 

Viața lor continuă și a fost la fel de interesant de urmărit. Repercursiunile unei astfel de vieți nu s-au lăsat așteptate și deși au fost privite cu milă, ”iepurii” după cum au fost numite femeile operate, nu au primit nimic de la lumea care le aștepta. Nici despăgubiri, nici tratamente, nici compensații pentru nedreptate și traume. Aici intervine Caroline și viața se pare că este cel mai bun lucru care li s-a întâmplat iepurilor. Ele erau în viață, uitarea nu putea să se aștearnă, puteau vorbi tuturor despre cele care rămăseseră fără glas.

Întâmplările sunt relatate din perspectiva celor trei femei iar povestea lor continuă mulți ani după încetarea războiului. Trebuie să aflați voi cum au reușit să se întâlnească și ce amprenta au lăsat una în viața celeilalte. Eu simt că nu am destule cuvinte, că nu pot să redau și să exprim tot ce am simțit citind acestă carte! 

Deși am terminat cartea aseară, am în minte scene atât de vii și de dureroase, încât pot să vă spun că această carte face partea din categoria celor care m-au marcat și care îmi vor rămâne în suflet pentru totdeauna. Dacă dați de carte pe undeva și dacă și pe voi vă atrag aceste subiecte să nu o ocoliți. Este o carte de citit și de păstrat! 

Ps: Eu nu am simțit nicio clipă că ar fi o carte de debut! Extrem de bine construită, de documentată!