Când amintirile noastre vor veni să danseze este o carte vector, una care ghidează sufletele, le înduioșează și le face să se umple de emoții și de hohote de râs. Nu mai este un secret că am dezvoltat o mică pasiune pentru cărțile autoarei. Mi se pare că reușește de fiecare dată să găsească echilibrul perfect între dulce și amar, între nostalgie și umor, între seriozitate și experiențe personale.
„Soțul meu nu mă face să mă simt de douăzeci de ani, e multă vreme de când n-am mai fremătat sub privirea lui, dar n-aș vrea pentru nimic în lume să retrăiesc emoțiile de la început. Prefer legătura solidă țesută de-a lungul anilor, încrederea dobândită, liniștitoarea cunoaștere reciprocă. Mă plimb prin cuplul nostru cu ochii închiși, îi cunosc fiecare perete, fiecare ușă, sunt acasă în el. Căminul meu suntem noi doi.
Aveam nevoie de o carte care să funcționeze ca un pansament împotriva realității. Sunt cărți spre care sufletul se îndreaptă aproape imediat și cărți pe care le aleg abia după ce citesc câteva pagini. Cu Virginie Grimaldi nu am nevoie de extra pregătiri, sunt sigură că îmi va ajunge direct în suflet, că îmi va sfâșia trăirile doar pentru a le face să înflorească după alte câteva pagini.

Slalom printre amintiri
„Viața este ciudată. Am crescut cu certitudinea că fericirea este suspectă, că este anticamera nefericirii. După o cină veselă sau după un weekend agreabil, tata făcea crize de furie. Am învățat că trebuie să fiu mereu în gardă, căci răul așteaptă, ascuns, să meargă totul bine ca să ne ia pe nepregătite. Întotdeauna o parte din mine nu se poate împiedica să se pregătească pentru ce-i mai rău, ca și cum asta ar putea atenua impactul nenorocirii când ar izbucni în viața mea. Dar, de-a lungul anilor și al deceniilor, gândirea mea s-a nuanțat. Am aflat că uneori, fericirea este anticamera fericirii. Am aflat, mai ales, că inversul e adevărat: binele așteaptă, ascuns, ca totul să meargă rău ca să ne ia prin surprindere.”
Am experimentat un amalgam de sentimente și ele sunt vinovate de faptul că am notat cartea asta cu maximul de steluțe. Un subiect sensibil, o poveste dulce amăruie, un grup de „octogeniali” simpatici, cufere pline cu amintiri, umor, dragoste, prietenie, compromis și abandon. O poveste de esență tare, ținută într-o „sticluță” mică. Cum să nu se furișeze iar povestea lui Virginie Grimaldi în sufletul meu? Recunosc, mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp în compania personajelor. Dar m-am bucurat de ceea ce am primit, am știut că timpul lor era limitat și nu voiam să risc să pierd pe vreunul pe drum.
Intrarea Colibri – cinci case, zeci de destine
Le-am fost alături, emoțional vorbind, i-am zugrăvit în mintea mea în cele mai colorate și vii tonuri, le-am ținut pumnii strânși și am strigat lozinci la adresa primarului nesăbuit. Am văzut, imaginar vorbind, micuțul lor „cartier” general. M-am plimbat pe aleea de lângă Intrarea Colibri, m-am furișat la adăpostul brazilor și am savurat o cafea bună la masa construită de Rosalie și Marceline.
Am vrut să o îmbrățișez pe Marceline și să îi spun că vreau să fiu ca ea. Mi-am închipuit mereu bătrânețea ca pe un strat format din zale grele și genunchi slăbiți. Dar am văzut la Marceline că poți fi plin de umor, pus pe șotii și mereu cu replica la purtător. Da, bătrânețea doare. Te uiți mereu la chipul ridat din oglindă și vezi fata care ai fost cândva, nu bătrâna cu păr alb. Dar tot de la ea am învățat că:
„Nu trebuie să plângi pentru ceea ce nu va mai fi, ci să iubești ceea ce a fost.”
Când amintirile noastre vor veni să danseze
Nu știu cum veți simți voi această carte, dar mie mi-a bucurat tare mult inima. Am râs în hohote, am citit de mai multe ori replicile savuroase și am uitat de tot și toate. M-am abandonat lecturii și m-am bucurat să am bilet în prima loja la „piesa de teatru” regizată de „octogeniali”.
Vi s-a întâmplat să râdeți și să plângeți în același timp? Știți senzația aia eliberatoare care vine imediat după? Fix așa am simțit eu. Râdeam alaturi de ei, la replicile lor, la acțiunile lor… plângeam pentru că știam că mai au atât de puțin, că poate cauza lor nu va câștiga și acasă ar fi devenit o amintire. Dar m-am bucurat de călătorie.
Pe scurt: niște bătrâni simpatici află o veste cumplită. Micuțul lor cartier urma să fie demolat. Și e mult spus cartier. Intrarea Colibri era formată din cinci case asemănătoare, o alee care avusese și zile mai bune, niște brazi care încă mai puteau să ascundă acțiuni de priviri curioase. Cândva, aici locuiau cinci familii. Rămăseseră doar patru, dar cu bagaje pline de amintiri și prietenii cimentate odată cu trecerea vremii.
Când nicio luptă nu-i prea grea
Deși se teme că lupta lor va fi în zadar, Marceline – aka raționala grupului – se alătură celorlalți octogenari aventuroși și planurilor lor aiurite. Primarul crescuse aici, dar acum voia să construiască acolo o școală. Puteau fi bătrâneii dați la o parte? Nu le era îngăduit să rămână acolo unde țesuseră amintiri și iubiseră aceiași oameni?
Aventura lor este una savuroasă! Plină de momente amuzante, de râsete și de nostalgie, de glume reușite și de cuvinte spuse din inimă.
A fost cartea de care aveam nevoie și mă bucur că mi-am petrecut timpul alături de ea. Dacă nu v-ați săturat să vă spun să o citiți pe Virginie Grimaldi, vă spun acum (din nou) să o citiți. Și poate începeți cu această carte. Vă rog să rețineți că nu este o carte care vă va dezvălui nu știi ce principii de viață, dar vă va oferi momente emoționante și personaje greu de uitat.
Când amintirile noastre vor veni să danseze a apărut la Editura Univers și poate fi cumpărată de aici.
Autor: Virginie Grimaldi
Traducator: Alex Vlad
Vârstă recomandată: Ficțiune
Pagini: 280
Colecție: Trend Universul Cărților