Bunicii mele – Anca R.

Bunicii mele – Anca R. #poezii
Te rog, mă iartă, dragă bună,
Că a trecut un an și-o lună
De când portița n-am deschis
De când o vorbă nu ți-am zis.
Te rog, bunico, să nu plângi
Hai, vino-n brațe să mă strângi,
Nu vreau să mă trezesc din vis
Că nu am terminat de zis.
Știi că acum ești străbunică?
Știi că am devenit mămică?
Mai vino-n vis dacă mai poți
Să ți-i prezint pe-ai tăi nepoți.
Mai știi când mă-nvățai să cos?
Și îmi spuneai să-mi fac un rost?
Bunico, eu nu te-am uitat,
E greu de când tu ai plecat.
Mi-e greu ca să mai merg acasă,
Căci doru’ tare mă apasă,
Și mi te văd cum stai în poartă
Ca să te uiți după nepoată.
Cu mâna streașină la ochi
„Ptiu’ fata să nu te deochi,
Hai, vino repede în casă
Și pune-te colea la masă”
Mâncare ca la dumneata,
Nu am mâncat altundeva.
Te rog, bunico, să mai stai!
Sau vor să le gătești in rai?
Te rog în brațe să mă ții
Te rog, bunico, să mai vii!
Acuș, acuș e dimineață,
Și-mi rămân doar lacrimi pe față.