Biroul de elucidare a destinelor este un roman cu o poveste cutremurătoare, cu momente de cumpănă, alegeri și tragedii. L-am citit cu un nod în gât și cu emoțiile strânse într-un ghem amar, plin de noduri și tensiune. Deși nu am intenționat să citesc un roman cu rădăcinile ancorate într-o perioadă atât de tulbure și de răvășitoare, m-am regăsit în preajma lui, tânjind după o rază de speranță, după o bucată de soare sau după răspunsuri pentru niște întrebări care nici măcar nu îmi aparțineau.
„Pe o urzeală documentată impecabil, Gaëlle Nohant a țesut o ficțiune răscolitoare care îl aduce pe cititor până la limita ororii, făcându-l să înainteze pe bâjbâite prin ceața unui trecut tenebros. Cu toate acestea, romanul găsește ieșirea la lumină, redându-ne încrederea în omenia semenilor noștri.” Claire Juillard, L’Obs
Dacă ar exista un astfel de birou, unul care să nu caute în istoria vârstată de tragedii și moarte, sunt sigură că mulți am apela la serviciile lui. Poate pentru a ne găsi rudele îndepărtate, poate pentru a ne reuni cu oamenii pe care i-am iubit fulgerător. Cred că toți am avea o dorință secretă, o scrisoare încărcată de rugăminți și speranță.
Nu am știut că există un astfel de birou, un oficiu care caută legăturile dintre oameni, care încearcă să dea glas unor istorii care s-au pierdut în răpăitul mitralierelor și al vaietelor de durere, pierdere și foame. Situat în inima Germaniei, Internațional Tracing Service este cel mai mare centru de documentare pe tema persecuțiilor naziste. Aici o vom întâlni pe Irene și ne vom alătura unei căutări dureroase.
Biroul de elucidare a destinelor – o rază de speranță sau istorii pierdute pentru totdeauna?
” – Pentru cel care a pierdut pe cineva drag, răspunsurile astea sunt vitale. Altfel, mormântul rămâne deschis în adâncul inimii. Înțelegi?”
Nu am știut la ce să mă aștept atunci când am deschis această carte. Nu-i citisem descrierea, o lăsasem pe raft în așteptarea timpului potrivit pentru ea. Primele pagini au avut o blândețe și o căldură aparte, de parcă autoarea și-ar fi dorit să țeasă în jurul cititorilor săi un cocon, o plasă de siguranță, un zid de protecție. Intuiam că va veni peste noi ceva rău, că mărturisirile se vor prăvăli asemenea unui șir de bolovani: greoaie, prăfoase, gălăgioase. Așa a fost. Și contactul acesta a fost de parcă cineva îmi dezlipea un plasture de pe o rană încă nevindecată. Căci s-au amestecat toate în drumul acesta: abuzați, abuzatori, lagăre, ordine, bocanci naziști, pereți loviți de cruzime și de rugăciuni fără răspuns.
Irene nu ne menajează. Ne amestecă tot timpul în planurile sale, în căutarea prin noianul de amintiri și zecile de rânduri. Viața sa nu fusese cea mai ordonată, Irene căutând încă răspunsuri pentru întrebările din propria-i viață. Dar nu acesta este nucleul acestei povești. Irene primește o misiune: să restituie miile de obiecte pe care centrul unde lucrează le primise de-a lungul anilor. Existau o mulțime de oameni care încă așteptau răspunsuri. Existau mii de obiecte care așteptau să ofere puțină alinare, care „doreau” să ajungă acasă, lângă cei care meritau să le păstreze și să le asculte istoriile.
Căutări, răspunsuri, misiuni de suflet.
” Au trecut peste douăzeci și cinci de ani de când s-a mutat aici, dar locuitorii din Bad Arolsen o văd în continuare ca pe o străină. Franțuzoaica asta care-i judecă bănuitoare. Și care se apucă să răscolească, împreună cu alții de teapa ei, niște povești de demult care ar trebui lăsate în pace.”
Ar fi fost imposibil să urmărească destinul mai multor obiecte. Autoarea, în înțelepciunea și în disponibilitatea sa către emoții și povești, urmează un fir principal. Evident, așa cum ne așteptăm cu toții, traiectoria firului principal se împletește cu alei secundare, care vin și își joacă rolul, își marchează locul și își lasă amprenta.
Personal, mi-aș fi dorit ca totul să fie un pic mai ușor de asimilat. Așa, prinsă în ideile lui Irene, confruntată cu adevărul și realitatea mai apoi, am fost la un moment dat năucită de tot ce adunasem în „cufărul” meu. Am iubit-o pe Irene și i-am apreciat dedicarea. Însă m-au bulversat concluziile sale, imaginația ei din spatele fiecărei întâmplări. Aș fi vrut o trecere mult mai lină, poate o intercalare între trecut și prezent, poate niște scrisori care să facă lumină. A primit câteva scrisori, le-am citit alături de ea și am simțit cum mi se rupe sufletul în bucăți. Poate că așa ar fi trebuit să procedeze autoarea până la capăt, ca publicul cititor să descifreze mai ușor întreaga enigma, să primească mai lesne piesele și să le așeze la locul lor în puzzleul vieții.
Biroul de elucidare a destinelor – când istoria nu reușește să astupe tăcerea
Biroul de elucidare a destinelor este un fir de voce, unul care nu se lasă astupat de statistici, de istorie sau timp. Gaelle Nohant reușește un lucru remarcabil și ne poartă prin mijlocul tuturor: al celor care au învățat să joace un rol, care au abuzat, au lovit și și-au trăit mai apoi viața. Ne poartă în mijlocul celor care au fost tunși, spălați, tatuați, bătuți, înfometați, arși, trimiși la munca, transportați în vagoane pentru vite, înghesuiți în spații insalubre.
Și aici, în mijlocul iadului pământesc, destinul aruncă frânturi de speranță: unele iau forma unei batiste, altele forma unei păpuși. Unele sunt pur și simplu sub formă de firimituri de pâine sau foi de ziar. Toate aceste frânturi, fragile sau nu, trec bariera timpului și așteaptă să își spună povestea. Iar ea ajunge la urechile potrivite. Și în mâinile potrivite. Ca de pildă, mâinile lui Gaelle Nohant.
Dacă v-am făcut curioși, Biroul de elucidare a destinelor vă așteaptă pe Litera, chiar aici.
Data Apariției : 15 nov. 2023
Colectie : Folio
Autor(I) : Gaelle Nohant
Traducator(I) : Andreea Năstase
Tip Coperta : Broșată, cu clapete
Numar Pagini : 368
