Bird Box. Orbește – Josh Malerman, recenzie, Leda Edge

„Bird Box. Orbește” a stârnit ceva discuții în social media. Eram foarte curioasă să citesc cartea. Am rezistat eroic și nu am urmărit filmul, nici măcar trailerul oficial. Am evitat cartea, am așteptat să treacă valul și m-am scuturat de toate informațiile primite. „Bird Box. Orbește” ar fi putut fi o carte bună. Dar nu a fost. Nu pentru mine. Bine, nu per total. Sunt cam la jumătate. Sunt pasaje care mi-au născut o teamă reală și pasaje pe care le-am simțit scrise în grabă.

Depre „Bird Box. Orbește” nu știu ce v-aș mai putea spune eu nou. Așa că, am decis să insist mai mult pe părerea mea personală. Subiectul nu este unul nemaiîntâlnit. Am găsit ceva asemănător în „Furioșii”, romanul semnat de David Moody. Pe scurt: niște „entități” preiau controlul minților umane și le induc oamenilor stări anormale. Sunt furioși, suferă de crize cu accente suicidale și nu se pot împotrivi sub nicio formă.

În cartea lui Malerman, răul este afară. Nu poți privi în afară, ești în siguranță numai dacă rămâi în casă. Dacă ferestrele îți sunt acoperite și dacă porți o bentiță pe ochi atunci când ieși din casă. Nu m-am lămurit până la final cu aceste „creaturi”. Nu știu de unde au venit, câte sunt, cum pot fi oprite și cât la sută din restul lumii a fost afectat. Nu știu câți supraviețuitori sunt și dacă au făcut ceva pentru a stopa aceste atacuri violente.

Bird Box. Orbește – lupta pentru supraviețuire

Primele două sute de pagini au fost tensiune în stare pură. La pagina 180 m-am oprit. Era trecut de unsprezece noaptea și îmi era teamă să mai citesc. Când te uiți la un film, efectele vizuale sunt cele care îți stârnesc mai repede trăiri. Când citești, imaginația zboară, dar parcă e mai greu să vizualizezi că este ceva în apă și mișcă pe lângă piciorul personajului. Malerman folosește cuvintele potrivite. Îți râcâie mult mai repede emoțiile. De parcă te uiți în timp real la scena respectivă. Elementele, cadrele, detaliile…toate sunt atât de reale.

Poate tocmai de asta m-a supărat finalul. Undeva s-a rupt ceva. Parcă autorul a purtat bentiță pe ochi. Dând la o parte elementele care sfidează un pic logica, cred că autorul s-a descurcat foarte bine pentru un debutant. Dar este păcat că nu a lucrat un pic mai mult la cea de-a doua parte a romanului. Am auzit că ar acesta ar fi un prim volum, că altele vor mai urma. Chiar și așa, deși nu am văzut nici pe Goodreads specificat, mi-ar fi plăcut ca autorul să plaseze ancore. Cârlige de care eu să mă agăț și de care să depindă acțiunea din următorul volum. Da, finalul deschis lasă loc de un alt roman, dar trebuiau un pic atinse și „creaturile”.

Din punctul meu de vedere, autorul s-a axat mult pe groaza personajelor. Pe spaimă, pe drama din viața lor. Și a uitat de factorul declanșator. L-a lăsat în ceață și a uitat să mai facă precizări. A uitat să facă lumină.

Malorie este genul de personaj prezent, dar pe care nu reușești să îl cunoști în totalitate. Mi-a plăcut ambiția ei, dorința de a supraviețui pentru cei doi copii. Genial mi s-a părut faptul că nu le-a dat nume copiilor. Era ca și cum nega existența lor într-o lume atât de defectă. Dar nu mi-a plăcut seria de coincindențe fericite din viața lui Malorie. De acord, trebuie să fie un supraviețuitor. Dar eu sunt atipică. Nu mă mai uit la filme pentru că nu mai suport modelul: se duce un tip, bate tot, capătă câteva răni și se întoarce acasă ca un învingător. Nu îl ating gloanțele. Nu suferă nicio chestie majoră.

„Cum să se aștepte din partea copiilor să aibă visuri până la stele, dacă ei nici măcar nu-și pot înălța capetele pentru a le privi?”

Malorie supraviețuise patru ani. Patru ani în aceeași casă. Ea și doi copii. Care au mâncat ce? Nu au avut niciodată febră? Nu au avut colici și dureri de dinți? Da, astea pot părea banale atunci când iadul pare să domnească pe pământ. Dar sunt realitățile fiecărei zile. Aș fi preferat ca autorul să o ducă pe Malorie cu un copil mare în adăpost. Un copil care a văzut culori, a auzit cum sună clipocitul apei când înoată cineva. Și care recunoaște sunetul fiecărui animal pe care se presupune că nu l-a cunoscut stând închis.

Poate că poți număra pașii până la fântână. Dar nu cred că poți șofa cu ochii închiși și parbrizul vopsit în negru. Oamenii pot face multe lucruri atunci când instinctul de autoconservare este activat, dar aș fi vrut să rămânem în sfera posibilului. Mi-am propus să fac un exercițiu de imaginație. Să fiu Malorie pentru câteva minute. Să număr mai întâi pașii până la pompa din curte. Și apoi să încerc să ajung la ea. Dacă voi apărea fără zgârieturi pe față veți ști că am reușit.

Voi ce părere aveți despre carte? Ați văzut filmul?

Romanul a apărut la Leda Edge/ Grupul Editorial Corint și poate fi cumpărat de aici. 

An aparitie: 2019

Autor: Josh Malerman

Editura: CORINT

Nr. pagini: 352

Traducator: Liviu Szoke