Băiatul cu pijamale în dungi -John Boyne
Editura RAO
An apariție: 2013
Număr pagini: 218
Simplitatea titlului ales, pentru mine simbolizează faptul ca pijamalele alea le putea purta oricine, că dacă altcineva ar fi hotărât „sa îndrepte” istoria, alții ar fi „beneficiat” de dungile cenușii.
Am spus mereu că punctele mele sensibile când vine vorba de lectură sunt: copiii și evreii. Cartea de astăzi le-a îmbinat pe amândouă și mi-a mai smuls o bucățică de suflet și mi-a pus lacrimi în colțul ochilor. Să nu credeți că e grea și dureroasă, într-atât cât să nu fie citită, e tristă și dureroasă dar e o lecție, încă una.
Deși autorul John Boyne a scris numeroase cărți pentru copii, acum a scris despre niște copii atingând suflete de adulți. Scrisă într-un limbaj comun, cu o tentă de „copilărie” și punând accent pe sufletul unui copil și percepția lui asupra lumii, cartea se citește ușor în ciuda încărcăturii ei, și vă garantez că merită să vă răpească o zi.
Este povestea lui Bruno, un băiețel german, în vârstă de 9 ani, care se bucură de toate privilegiile vârstei. Avea o casa mare cu 5 niveluri, cu menajera, bucătar, bunici, părinți și o sora, Gretta, pe care o numea „caz fără speranță „.
Într-o zi când se întorcea de la școală, o găsește pe menajera lor, Maria împachetându-i lucrurile personale, chiar și cele de care nu trebuia să se atingă nimeni. După ce pune o sumedenie de întrebări, află că se mutau departe de Berlin, departe de casa lor pentru ca așa cerea slujba „importantă” a lui tati. Era sigur ca asta se întâmplase după vizita lui Fury (Hitler), care venise în casa lor la cină, el un om scund cu o mustață caraghioasa, care l-a determinat pe Bruno sa spună ca este un om oribil, după ce a văzut aroganta cu care se comportare cu însoțitoarea lui mai înaltă, Eva. Ințelesese că nici bunica lui, mama tatălui lui, un era de acord cu uniforma asta scrobita și călcată impecabil și mai ales cu noua lui funcție „Comandant”, dar trimiși în camerele lor, Bruno și Gretta nu au reușit decât sa audă frânturi și o ușă trântita în urma bunicii.
Ajunși la noua casa, află că se numea Out-With, Bruno nu reușește să se acomodeze, nici Gretta, nici mama. Toți au lăsat în urma „cei mai buni 3 prieteni pe viata”, iar casa avea doar 3 niveluri, plus ca nu avea nimic de explorat. De la geamul camerei lui, descoperă un gard foarte inalt, susținut din loc în loc de stâlpi telegrafici, iar dincolo de gard numeroase bordeie mai micuțe, plus sute, poate chiar mii de oameni, asa cum estimase el. Erau priviți de departe, însă îi putea observa pe soldații care îi păzeau, care foloseau pusti, și mai vedea cât de slabi și de nefericiți păreau cei de dincolo, dar erau norocoși :mergeau toată ziua în pijamale în dungi. Norocoși mai erau, fără atâtea ținute și cu atâta libertate.
Faptul ca lui Bruno nu i-au spus nimic de misiunea tatălui și de slujba asta importanta, mi-a plăcut. Copiii nu ar fi putut înțelege lucruri atât de grele, pe care nici adulții nu le înțelegeau însă le urmau habotnic.
Am învățat despre empatie, când Pavel, un om de dincolo de gard, care venea în casa lor sa curețe legume și sa le servească masa, are grijă de Bruno după ce acesta suferă un incident la leagăn. Singurătatea lui și lipsa de ocupație îl împing să improvizeze un leagăn. Însă în avântul sau se rănește. Pavel, singurul adult aflat în casa în ziua aceea, îl poartă pe brațe, îl duce în casa, îl unge cu crema și îl pansează. Atunci Bruno află că de fapt ” chelnerul” lor fusese doctor, dar copilul nu poate sa înțeleagă de ce nu mai practică meseria. Pavel ar fi putut să nu îl ajute, era fiul unuia dintre asupritorii lor, însă legământul lui îl determina sa fie bun. Când Pavel, se simte rău în timp ce le servea cina, locotenentul aflat în subordinea tatălui lui Bruno, îl maltratează și îl pedepsește. Nimeni nu era capabil să simtă mila pentru evrei, considerau ca sunt o greșeală a istoriei, iar ei, germanii erau hotărâți să o îndrepte.
Plictisit de stat în casa, Bruno hotărăște că e timpul să exploreze, la urma urmei el voia sa devina explorator. Îmbrăcat în fulgarin, cu cizme în picioare asemenea unui explorator din viziunea lui, pleacă de-a lungul gardului sperând ca va găsi ceva demn de descoperit. După ce merge timp de o oră, tocmai când era pe punctul de a renunța, Bruno vede „o pată care deveni un punct, apoi un strop, apoi un băiat”, îmbrăcat în pijamale, cu ochi mari și triști și la fel de slab ca ceilalți.
După ce se saluta și afla ca sunt și născuți în aceeași zi, cei doi se simt mai apropiați și încep, în stilul inocent de copil, sa își compare viata, fiecare lăudându-se sau tânjind, după caz, după ce avea celălalt.
Timp de un an de zile, Bruno își continua explorarea pânaă la gardul care îi despărțea. Nu își dorea nimic mai mult decât să se joace un pic cu prietenul său, îi bucura existența lui Schmuel când îi aduce câte ceva de mâncare, iar în timp ce micul evreu tânjea după Polonia lui dragă, atelierul de ceasuri al tatălui său, după mama lui care fusese luată de lângă ei, încât Out-With era un lagăr de bărbați, Bruno tânjește după compania celor de dincolo de gard. El credea ca acolo sunt familii fericite, sute de copii care se jucau împreună, în timp ce el avea „cazul fără speranță”, biroul tatălui interzis fără excepție și o casă mult prea mică pentru aventură.
Finalul nu vi-l spun, va dezvălui totuși faptul că cei doi vor găsi o cale să se joace împreună.
Nu ma gândeam că mă va uimi atât de mult cartea, tocmai știind de simplitatea ei și de faptul că era scrisă din perspectiva unui copil, însî nu regret ca am cumpărat-o și că am urcat-o în lista de lectură.
PS: sper să găsesc în mine puterea să văd și ecranizarea cărții.
[…] Furiile inimii are o poveste frumoasă. Un bildungsroman autentic, Furiile inimii nu te lasă indiferent. Dar mi-aș fi dorit să găsesc un Boyne mai cumpătat, unul mai asemănător cu cel din Băiatul cu pijamale în dungi. […]