Anthos este romanul de debut al autoarei Elena Petrea Kyrintzis și a ajuns să fie greutatea mea din suflet. Mă știți cum sunt. Sau poate îmi dau eu prea multă importanță. 🙂 Așa, să revenim la Anthos.
Anthos promite dragoste și delicatețe. Gingășie și candoare. Ce altceva ne poate oferi o floare? Am căutat imediat titlul și am aflat, înainte să le citesc povestea celor doi protagoniști, că anthos înseamnă floare, în limba greacă. Anthos a și adus dragoste. A adus tensiune, dramă, picături de thriller și elemente demne de cărțile polițiste. Dar m-a supărat. Și o să vă spun de ce, cu riscul de a fi (din nou) considerată prea dură sau prea critică.
Aș fi vrut iar să spun că mă știți, dar cred că o să sar peste partea asta. Recunosc, plec la drum cu multe preconcepții atunci când aleg să citesc un autor român. Și nu legate de modul în care scrie un autor de pe meleagurile noastre. Nu există autor român și autor străin. Există autor. Punct. Nu știu cum se întâmplă în străinătate, dar la noi se grăbesc toți să scrie, să scoată cartea și să primească feedback. Pozitiv, dacă se poate.
Anthos – puncte nevralgice
Cred că ar trebui să existe beta-readers. Poate că autorii au unii, dar eu nu sunt la curent cu aceste practici. Am ales să mă țin departe de culisele editurilor românești. Dar cred că au nevoie de beta-readers sinceri și diferiți, care să vadă ce nu merge în poveste, ce scârțâie și unde totul riscă să deraieze.
Din păcate, Anthos are niște puncte nevralgice, din punctul meu de vedere. Puncte în care cartea ar fi avut nevoie de un aparat cu padele, pentru a fi rescuscitată și pusă înapoi pe linia acțiunii. Cred în dragoste și în pasiunea dintre doi oameni, dar cred în frumusețea scenelor de dragoste, în focul care poate arde imaginația cititorului. Nu cred în alea puse forțat, numai pentru a vinde cartea, pentru a sublinia legătura romantică dintre două personaje. Se simte o pasiune exchivalentă cu o bucată de gheață. Pentru mine.
O amintire…
Amalia Smith simte în adâncul sufletului toată iubirea pe care i-o poartă bărbatului din fața ei, chiar dacă amintirile îi sunt învăluite în ceață. Prezența și privirea lui o răscolesc, îi provoacă fiori de plăcere, dar nu poate să nege și senzația de teamă. Atracția lor are puterea să șteargă orice urmă de durere, însă nu se pot ascunde de întunericul secretelor lui.
Cred în autorii români, dar vreau să îi văd evoluând, abordând subiecte mai mature, originale și diferite. M-am săturat de dramă, dramă, dramă, bărbați bogați șarmanți și extrem de arătoși. De femei aflate la ananghie, gata să fie agățate, cu lenjerie scumpă și jeanși de o mie de dolari. Nu cred că s-a absolvit autoarea de sarcina asta doar pentru că a plasat acțiunea în altă țară. Cred că a făcut-o doar pentru a se scuti de anumite „neconcordanțe”. Dar nu m-a convins cu acest aspect. Este alegerea fiecăruia și o respect, dar îmi rezerv dreptul de a nu fi pe deplin mulțumită.
Amalia și Robert – lupta pentru afirmare
Nu aș vrea să dau vina pe debutul literar pentru creionarea slabă a personajelor sale. Amalia – domnița amnezică- trecea foarte des de la porumbița îndrăgostită la isterica veșnic nemulțumită. Robert – un fel de Făt Frumos deghizat în avocatul diavolului – era prins între dorința de a o poseda și aceea de a o proteja pe domnița la ananghie. Am reținut despre el doar că avea privirea tăioasă, bani în cont și era un avocat mega cunoscut.
Autoarea nu le-a dat voie să fie vocile propriilor destine. I-a tratat ca pe niște marionete. Știu, toți suntem marionete în cercul vieții, avem cu toții impresia că suntem prea mici în jocul pentru putere… Dar chiar și așa.
Și ultimul aspect negativ (sau mai puțin apreciat de mine) a fost alcătuit din explicațiile pe care autoarea ni le oferă spre final. Exact asta am simțit că a fost. O explicație pentru tot ce a făcut sau a încercat să facă. În momentul acela, jur că am avut impresia că am în față chiar autoarea și că dumneaei încearcă să îmi spună despre ce are de gând să facă. Nu am mai simțit că se întrepătrundeau firele și secretele. Paginile alea păreau rupte din altă lume, ca o notă de final de carte, ca o asigurare că ai înțeles așa cum trebuia.
Anthos – ringul de luptă
Pentru că a dorit să pună laolaltă mai multe genuri literare, autoarea a scăpat un pic frâiele poveștii. Mi s-a părut că mi-a oferit foarte puține prin foarte multe cuvinte. A dorit să sublineze amnezia și neputința Amaliei, dar a devenit ușor confuz și pentru mine motivul. Are timp să așeze lucrurile în volumul doi, dar e puțin tardiv. Aș fi vrut să știu mai multe despre relația dintra Amalia și Jake, un personaj care pare să aibă greutate în poveste, dar apare sporadic și neconvingător.
Un secret…
Detectivul Jake Carter este nevoit să își împartă atenția între rezolvarea unui caz major și cel al dispariției femeii pe care o iubește. Puțin are să știe că în inima tuturor conflictelor se află o singură persoană, iar viața lui se va schimba. În joc nu este doar simpla prindere a infractorului, ci și soarta persoanelor dragi.
Trebuia un pic mai multă atenție pe detaliile de conectare dintre personaje. Par un pic picate în poveste și ai nevoie de timp pentru a le pune la locul lor.
Partea de final, chiar dacă nu la fel, am mai întâlnit-o și cu alte ocazii și nu mi s-a părut închegată foarte bine. Regret că nu pot să vă spun mai multe, sunt sigură că mai sunt cititori care nu au aflat încă povestea celor doi și nu vreau să cauzez neplăceri.
Greutatea din suflet vine din revolta mea interioară. Elena Petrea poate să scrie. Și poate să scrie bine. Știe să folosească termenii potriviți, știe ingredientele de care are nevoie pentru a ne „servi” o poveste bună. Numai că „rețeta” nu și-a imaginat-o complet și asta a afectat „preparatul”. O felicit pentru curajul de a scrie. Nu e ușor să vii în fața lumii cu o operă. Multă inspirație și mai multă atenție la editare!
Anthos a apărut la Editura Velvet și poate fi cumpărat de aici.
