Anca scrie...

Alte lecții…

Mă lăudam eu acum ceva vreme cu 31 de lucruri pe care le-am învățat până la 31 de ani?Mă lăudam. Am omis cea mai importantă lecție: oamenii nu sunt lucruri. Nu îi poți îmbunătăți și nu le poți da o mână de var pentru a-i face să arate mai bine. Oamenii sunt fix așa cum sunt. Unii cred că așa e bine, că e normal. Pentru tine, normalitatea lor e anormală și invers.

A fost o vreme când mă gândeam că oamenii se pot schimba. Că oamenii vor dori atât de tare să facă parte din viața mea încât se vor schimba. Cine sunt eu ca să emit așa pretenții? De ce aș vrea să îi schimb? De ce să încerc să îi transform? Transformarea lor le-ar da viața peste cap și asta nu este ceva ce își doresc ei. Așa că, de ce aș pretinde asta? De ce ar accepta ei? Oamenii sunt fix așa cum sunt.
Am încercat să mă agăț și am rămas undeva de parcă mi-aș fi bătut singură piroane în picioare. Nu mă puteam clinti niciunde. Mă mințeam singura, mă amăgeam și strângeam din pumni. In momentul în care lacrimile au întrecut numărul bătăilor inimii mele pe minut, am renunțat. Am învățat lecția renunțării și pe cea a acceptării.
Oamenii nu sunt lucruri. Nu se schimbă. Nu sunt bucăți de lut pe care să îi modelezi. Sunt ființe care simt, trăiesc și se conduc după propriile credințe. Uneori, nu coincid cu ale tale. Ăla este momentul să renunți. Este momentul în care trebuie nu să lupți să îl schimbi, ci momentul in care trebuie să te gândești serios dacă ai motive pentru a rămâne.
Unii oameni îmi aduc soare în viață. E greu de trăit cu ei, dar e mai greu fără ei. Pe oamenii de tipul acesta îi voi păstra mereu în viața mea. Mă copleșesc cu pofta lor de viață, cu exuberanța lor și nu aș putea renunța la discuțiile condimentate.
Unii oameni atrag energii negative. Pe aceștia nu îi mai vreau. Se trezesc mai mereu cu fața spre așternuturi. Suferă de scenarita cronică și dacă nu au ce să îți spună, inventează vreo supărare, că na… Viața “e” pustiu.
Oamenii sociabili, terapie gratuită. Am interacționat cu o mulțime de oameni. Nu îi cunosc pe toți, dar îmi fac ziua minunată când îmi lasă un mesaj cu gânduri bune. Am primit câteva și pot să vă spun că m-am încărcat toată ziua cu energii pozitive și am zâmbit la greu. Când mi-am dat seama? Când mă dureau mușchii feței. 🙂
Toți cei care sunt în viața mea acum, au rămas cu un motiv. Restul, sunt liberi să se ghideze către oamenii cu care sunt pe aceeași lungime de undă. Eu sunt în cercetare. M-am înconjurat de oameni calzi, oameni pozitivi, oameni pe care îi accept așa cum sunt, oameni de la care am ce să învăț și oameni pe care nu îmi doresc să ii schimb în vreun fel. Aș schimba doar distanța de pe harta, ca să pot să îi am mereu aproape. Sunt oameni cărora le-aș deschide ușa casei pentru a împărți o ceașcă de cafea.
Eu ofer bucăți din sufletul meu oricui. Unora le-am oferit mai mult, altora mai puțin. Unii au un loc special chiar dacă nu mai sunt prezenți în viața mea, loc câștigat pentru clipele frumoase petrecute împreună, pentru bucuriile împărțite și pentru secretele destăinuite. Unii l-au pierdut definitiv, dar le păstrez o amintire.
Sunt și oameni cărora nu aș obosi vreodată să le dau șanse și motive pentru a rămâne în viața mea. Dar nu îmi place să mă lupt cu morile de vânt. E ca în bancul ăla cu proști: lupt de una singură și cad pe locul doi. Nu are sens.
Oamenii sunt entități diferite. Mici universuri în cadrul cărora gravitează idei, credințe, gânduri și sentimente. Unele nu sunt propice pentru dezvoltarea ideilor pe care le încolțesc în gândul meu și doresc să le transfer. Ăla e momentul când renunț oricât de tare ar durea.
Voi cum procedați?

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *