Aleea cu licurici – Kristin Hannah (recenzie, Litera), colecția Blue Moon

„Asta era special la cei mai buni prieteni. La fel ca în cazul surorilor și al mamelor, puteau să te calce pe nervi, să te facă să plângi și să-ți frângă inima, dar în final, în caz de forță majoră, îți erau alături, făcându-te să râzi chiar și în cele mai grele momente.”

Aleea cu licurici seamănă mult cu un foc de artificii. E colorată și liniară până aproape de explozia finală. Deznodământul te seacă de lacrimi și de trăiri, ultimele pagini îți fac sufletul să se dizolve, plângi de tristețe, de bucurie … de toate. Cartea asta este una pe care o citești de două ori. Prima oară atunci când parcurgi filă cu filă povestea unor femei, a doua oară când îți iei momentele de pauză după terminarea cărții, privești în gol și începi să legi toate firele pe care ți le-a oferit autoarea. Kristin Hannah scrie bine. Emoționant, viu, înălțător. Privighetoarea este cartea mea preferată și credeam că nu voi mai citi una la fel de dureroasă. Nu credeam că autoarea poate dezvolta un subiect mai puțin ofertant (războiul oferă mult mai multă încărcătură emoțională). Nu numai că l-a dezvoltat, dar l-a făcut să explodeze în zeci de mesaje la sfârșit.

 
Ce contează cu adevărat în viață?
                                                                Cât de importanți sunt prietenii?
           Cât rău fac orgoliile? 
                                                                      Cine spune primul „îmi pare rău”? 

Conținutul nu o face remarcabilă, finalul o face specială. Așteptam să înflorească povestea, chiar mă înfuriasem pe alocuri, apoi am făcut pauză și m-am gândit că este exact ca și într-o căsătorie. Unul iubește mai mult, celălalt se lasă iubit. Unul iartă, altul greșește. Cu toate astea, aș fi vrut mai multă atenție la una dintre fete. Mi-e greu să cred că nu putea să simtă ce era în neregulă cu prietena ei, că nu a văzut că era îndrăgostită de un băiat. Ehe, m-am aruncat departe. Ar trebui să o iau pe îndelete. 

Kate își considera viața una plictisitoare. Avea 14 ani și nu ieșea în evidență cu nimic. Se îmbrăca de la second hand, purta niște ochelari ieftini și ciudați, avea aparat dentar și o grămadă de lucruri îi erau interzise. Nu făcea parte din gașca popularilor la școală și era sătulă să fie luată în chip de râs. Mama ei era foarte fermă când venea vorba despre ce putea sau nu să facă fiica sa, dar cu toate astea, era îngrijorată la gândul că micuța ei Kate nu avea prieteni. . 

Tully era specială. Era dulce și părea genul copilului supus. Lăsată în grija bunicilor de o mamă înecată în stilul „flower power” și amețită de drogurile ingerate, își împărțea viața între momentele petrecute în brațele bunicii sale și cele în care aștepta ca mama ei să își aducă aminte de ea. În anul în care Tully împlinise 14 ani, Dorothy își adusese iar aminte că are o fiică și se mută cu ea într-un orășel micuț. Acolo o întâlnește Tully pe Kate și un episod dramatic le unește pe cele două fete. 

Două jumătăți diferite care alcătuiesc un întreg colorat. „Prietene pentru totdeauna” era sloganul lor favorit și împărțeau totul, de la secrete până la planuri de viitor. Kate începe să se bazeze pe Tully pentru orice și a devenit și mai supusă decât o știam. Se hrănea cu pofta de viață a lui Tully și nu voia să își dezamăgească mama. 

Povestea se desfășoară de-a lungul vieții lor, treizeci de ani de prietenie cu momente tensionate și îmbrățișări calde, cu renunțări și cu zilele în care împreună puteau trece peste orice obstacol. În timp ce Tully devenea din ce în ce mai ambițioasă, Kate devenea mai nesigură. Poate ăsta este exact lucrul care le-a ținut împreună atâta timp. Personalitatea lor diferită. Erau capabile să își anticipeze nevoile, să renunțe la orgolii, să fie puternice pe rând, să tacă, să asculte și să discute după două săptămâni ca și cum vorbiseră cu doar câteva ore în urmă. Nu asta e prietenia? Nu asta face un prieten special? Nu apar ei atunci când sufletul are mai mare nevoie? 

În timp ce Kate se concentrează pe a-și întemeia o familie, Tully își continuă lupta acerbă pentru afirmare și pentru audiență. Kate face ce văzuse acasă. O familie caldă, dragoste, renunțare. Tully se remarcă prin ambiție și determinare. Dar cine era mai fericită? Cea care venea acasă în brațe calde și care auzea casa răsunând de chiote sau cea care era cunoscută peste, tot dar venea la un apartament înghețat și se agăța de oricine doar pentru a nu fi singură? 

A fost o vreme când am plâns după viața socială, după serviciul meu și după ce fac celelalte femei din jurul meu. Abia mai târziu am realizat cât sunt de norocoasă. Sunt lângă copii și niciun loc nu poate fi mai frumos ca ăsta. Nicio remunerație nu este mai prețioasă ca cea care se măsoară în zâmbete și pupici lipicioși. Există un singur regret. Soțul meu nu este acasă și relația cu familia mea nu este una bună. Le-aș da cartea asta să o citească și să vadă care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață, cât de important este să construiești amintiri de care să râzi și să te bucuri, cât de important este să aibă cine să te sune pentru a te întreba dacă ești bine și cât de grav este să pierdem timpul ăsta limitat. Renunțarea la orgolii este cea mai frumoasă renunțare. 

Cartea asta nu face decât să sublinieze ceea ce am spus mai sus, te împinge să conștientizezi că bucuria vine din lucruri mărunte, că e bine să știi că este cineva care va fi lână tine orice-ar fi. Nu este nevoie să ai lucruri care să valoreze mult, este sufiecient să ai prieteni de valoare. 

Puteți găsi cartea pe Libris sau la chioșcurile de ziare. 
 
An aparitie: 2018
Autor: Kristin Hannah
Categoria: Literatura Universala
Colectie: Blue Moon
Dimensiuni: B
Editie: Necartonata
Editura: LITERA
Format: 200×140 mm
Nr. pagini: 496
Titlu Original: Firefly Lane
Traducator: Valentina Georgescu