Acest tărâm al blândeții este un roman cald, emoționant și viu. Cu o poveste plină de duioșie și tandrețe, romanul scris de William Kent Krueger mi-a adus aminte de Singur pe lume. Există și aici această călătorie către vindecare și maturizare, această căutare a unui cămin potrivit și a unui strop de dragoste. Se schimbă doar un pic împrejurimile și dinamica poveștii. Dar emoțiile sunt din aceeași gamă și piedicile sunt numeroase.

„N-am fost niciodată un om care să meargă la biserică. Dumnezeu a adunat totul sub un acoperiș? Nu cred asta. Dacă mă întrebi pe mine, Dumnezeu e chiar aici. În noroi, în ploaie, pe cer, în copaci, în mere și în stelele din plopi. În mine și în tine. Totul este legat și totul este Dumnezeu. Desigur că e muncă grea, dar este o muncă bună fiindcă este o parte din ce ne leagă de acest pământ, Buck. Acest frumos tărâm al blândeții.”
Acest tărâm al blândeții
Acest tărâm al blândeții

Acest tărâm al bândeții – casa care nu este acasă

Am fost întotdeauna impresionată de oamenii care au puterea de a dărui din puținul lor. Chiar și când puținul lor înseamnă foarte, foarte puțin. Și sunt și mai impresionată de oamenii care găsesc puterea de a se sacrifica pentru alții, de cei care dăruiesc din preaplinul inimii lor. Chiar dacă aici vorbim despre personaje fictive, nu ai cum să rămâi neclintit atunci când faci cunoștință cu Oddie, Albert, Emmy și Mose. Ei sunt catalizatorii acestei povești, prin ei simți că se vindecă alții, dar că te vindeci și tu.

Călătoria lor este una lungă, dar nu te plictisești și nu îți dorești să se termine. Călătoria lor are un scop, dar se transformă într-un soi de misiune și este una impresionantă. Și asta pentru că, deși se grăbesc să își piardă urma și să își găsească un cămin cald, își fac timp să îi asculte pe alții. La fel de oropsiți ca și ei, pierduți printre amintiri sau printre bornele necazurilor din propriile vieți.

Ducem cu noi ceea ce ni s-a întâmplat. Majoritatea ne străduim din răsputeri să ținem minte binele și să uităm restul. Dar uneori în sufletul nostru, într-un loc unde voința creierului nu pătrunde sau nu vrea să pătrundă, răul persistă și calea cea mai directă către el este prin visele noastre.”

Dumnezeu e o tornadă

Oddie și Albert sunt doi frați orfani, crescuți într-o școală pentru indieni. Nu era locul lor acolo, ei erau albi. Dar relele tratamente se puteau aplica oricui, nu-i așa? Condusă de o femeie cu mână de fier, școala era un tărâm în care cele mai negre coșmaruri prindeau viață ziua și îi îngrozeau noaptea. Copiii erau înfometați, chinuiți și munciți până la epuizare. Și mai exista și un îngrijitor diabolic, cunoscut pentru loviturile de bici și plăcerile bolnave.

Pentru Oddie și Albert se ivește o portiță de scăpare. O tânără profesoară văduvă vrea să îi ia acasă la ea. Dar o tornadă nemiloasă distruge ferma acesteia și o lasă pe Emmy fără mamă. Dacă lucrurile ar fi mers strună, Emmy ar fi fost surioara lor și ei toți ar fi locuit într-o casă caldă, departe de condițiile inumane de la școală. Dar, după cum spune chiar oddie, Dumnezeu este o tornadă și viața lor este complet dată peste cap.

În timp ce Albert este calm, atent și tăcut, Oddie lasă furia să iasă prin toți porii. Este curios și se revoltă întotdeauna împotriva nedreptăților. Arunci când Oddie dă de bucluc, e clar că frații trebuie să părăsească școala imediat. Și nu fug singuri. Îi iau și pe Emmy, micuța orfană, și pe Mose, un băiat mut din tribul Sioux. Băieții știau doar că aveau ceva rude într-un oraș îndepărtat. Și speră că vor pluti pe apă până acolo și că vor primi un cămin, o identitate și un strop de dragoste.

Cei patru fantastici și o misiune de suflet

…îmi aminteam primele mele săptămâni la Școala Lincoln, când părea că Albert și cu mine pierduserăm totul. Plânsesem mult atunci, mai ales noaptea, ca mulți alți copii. Ne era teamă, desigur, dar era normal. Sufeream, dar și asta era normal. Există însă o suferință mai adâncă pe care niciun trup nu poate s-o îndure, iar aceea este durerea din suflet. E sentimentul că ai fost părăsit de toți, chiar și de Dumneze.” 

Așa cum v-am spus mai sus, călătoria lor este una către maturitate, dar mai ales către vindecare. Nu a fost un drum ușor, mai ales că pe urmele lor sunt domnul și doamna Brickman, cei care conduceau școala și o voiau cu disperare pe Emmy.  Erau recompense pe capul lor, nu puteau rămâne mult timp într-un loc. Dar vindecau și alinau pe unde treceau. Cred că Acest tărâm al bândeții este un roman pe care îl vom regăsi printre cele clasice, peste ani. Are un potențial uriaș de a rămâne ca piatră de hotar în sufletul cititorilor.

V-am spus, nu este un roman plin cu tensiune sau răsturnări de situație. Dar este un roman plin de duioșie, credință și oameni care au nevoie de iubire și vindecare.

„ – Numai Dumnezeu e perfect, Oddie. Noi, ceilalți, primim riduri și crăpături…

Dacă am fi perfecți, lumina pe care o revarsă asupra noastră ar ricoșa imediat. Ridurile însă captează lumina. Prin crăpături, ea pătrunde în interiorul nostru. Când mă rog, Oddie, nu mă rog niciodată pentru perfecțiune. Mă rog pentru iertare, fiindcă știu că e singura rugăciune care va fi întotdeauna ascultată.”

 Acest tărâm al blândeții – un roman care lasă urme

Acest tărâm al blândeții este un roman care s-a înscris pe lista celor de suflet. Mi-a oferit clipe în care sufletul meu s-a desprins un pic de trup și a privit de deasupra ce am și ce nu am în viața mea. Mi-a plăcut mult și m-am bucurat de fiecare clipă petrecută în preajma lui!

Acest tărâm al blândeții a apărut la Editura Trei și poate fi cumpărat de aici. 

Autor: William Kent Krueger

Nr. de pagini: 576

Titlul original: This Tender Land
Limba originală: engleză
Traducere de: Andreea Popescu
Anul apariţiei: 2021

Format: 130 x 200 mm, paperback cu supracopertă

1 COMENTARIU

Lasă un răspuns