Abandon
Recenzii

Abandon – ROC, editura Eikon, recenzie

Abandon este un roman care rămâne în suflet. Inevitabil. Este o poveste care te rupe în bucăți și te determină să te întrebi în ce lume trăim. E greu să divorțezi. Nu faci numai partajul bunurilor. Faci partajul prietenilor și al prieteniilor. Amicii devin martori la proces și viața ta se decide în sala de judecată. Când te îndrăgostești, nu ești chemat în nicio sală. Când te decizi să ai un copil, nu te duci la judecătorie. Și nici când îl vaccinezi sau îl duci la grădiniță. De ce ai apela la un judecător când dragostea se termină? De ce ai transforma viața copilului tău într-un program fix, asemeni celui de la penitenciar?

Abandon
Abandon

Am primit cartea într-o zi ploioasă. Am citit câteva pagini înainte să merg să îmi iau copilul de la școală. Și am știut că nu voi mai putea începe altă carte până nu aflu povestea lui R., personajul central al cărții. Vremea m-a ajutat teribil. Mi-a dat starea necesară pentru a putea parcurge și simți o astfel de poveste.

„Abandon” – un roman cât o lecție de viață

„Abandon” este un roman cât o lecție de viață. Abandonăm multe lucruri în viață, dar ar trebui să nu abandonăm niciodată lucrurile importante, lucrurile care ne reprezintă. R. nu a abandonat pe nimeni, dar a fost victima unui joc al orgoliilor și al luptei de „care pe care”. Din păcate, copiii sunt prinși la mijloc în strategii de alienare parentală și lucruri nepotrivite le sunt susurate în urechi. R. a avut noroc. Cherry a lui știa că o iubește, știa că vrea să stea cu el și să împartă împreună lucruri. Numai că are o fostă nevastă decisă să facă rău, indiferent de costul acțiunilor sale.

Autorul știe să dea naștere emoțiilor. Știe să jongleze cu cuvintele și reușește să transmită dragoste și grijă. De la amintiri din propria copilărie la clipele petrecute cu propriul copil, emoțiile se nasc pagină după pagină. Ar fi fost o carte de cinci stele dacă nu ar fi avut câteva minusuri, după părerea mea. Vocea personajului s-a identificat mult cu cea a autorului, aproape până la confuzie, așa am simțit eu. De aceea, nu consider potrivite pasajele cu discuțiile dintre fosta soție a lui R. și verișorul judecător care o înverșuna atât de tare.

„Abandon” – o declarație strigată lumii

Și nici faptul că am simțit că personajul este lustruit până la perfecțiune. Numai în sala de judecată am văzut revoltă și obiecții. Aș fi vrut să fi fost așa și în viața reală. Să fi cerut o discuție cu soția lui, o explicație, nu știu. Probabil l-am minimizat și l-am raportat prea mult la lumea mea, la felul meu de a fi.

Nu aș vrea să vă spun prea multe despre carte. Povestea este una care trebuie parcursă cu sufletul, nu “rece” precum ai răsfoi un dosar. Trebuie să îi prinzi suflul, să îi simți tremurul și grija. Să simți dragostea, declarația pe care un părinte o strigă lumii care nu a vrut să îl asculte la momentul potrivit.

R. divorțase, dar nu voia să divorțeze și de copila lui. Cherry a lui, copilul lunii cireșelor, își dorea să fie cu tatăl ei, dar se lovea de orgoliile mamei sale. Tati era acolo când ea voia să meargă în parc sau să mânânce paste în formă de fluturași. Tati era acolo când ea voia să spună cuiva un secret. Sau când avea nevoie de mobilă nouă sau parchet. Tati nu credea că banii îi pot cumpăra rolul de tată. El credea că doar cumpără lucruri pentru copilul lui, nu privilegiul de a sta câteva minute în compania lui.

R. păstrase câteva chitanțe din obișnuință, nu pentru că voia să demonstreze ceva cuiva. Și cu toate acestea, tot nu poate dovedi judecătorului că nu și-a abandonat familia. Că niciodată nu și-ar fi abandonat copilul. Că nu ar fi putut să își supună copilul la aceeași copilărie nefericită pe care a avut-o el. Cu jumătăți de ore petrecute pe furiș și cu date fixe de vizitare.

„Abandon” – o poveste pe care ai vrea să o vezi doar în romane

Societatea evoluează. Și e normal să evoluăm și noi. Doar că omul modern are nevoie de cursuri pentru a se înțelege și accepta, pentru a reveni la ceea ce fusese cândva. În loc să disecăm vieți pe banchete de lemn în săli goale și pline de străini, ar trebuie să trimitem părinții la terapie de cuplu. Nu pentru a redeveni soți, ci pentru a învăța să fie părinți separați. Sunt tați care uită de copiii lor încă din momentul conceperii. Sau care nu știu câți ani au copiii lor sau în ce clasă sunt la școală.

Și mai sunt tați ca R. pe care societatea și justiția nu îi ajută. E ca și cum nu ar recunoaște acest tipar și îl trimit la execuție. Și primesc pedeapsa supremă: să își justifice fiecare gest și să își întărească de fiecare dată rolul de tată.

Este o poveste dureroasă, una pe care nu vrei să o întâlnești, cu atâta mai puțin să o trăiești. Îl felicit pe autor pentru cartea de debut! Este o voce care se remarcă prin forța cu care scrie, prin emoția pe care o transmite. Recomand celor care vor să citească istorii de viață!

Romanul a apărut la editura Eikon și îl puteți cumpăra de aici. 

12 comentarii

  • Oana M

    Pare o carte cu un subiect atat de prezent in zilele noastre. Cand divortezi, dar nu ai copii, e una. Dar cand sunt si copii in joc e cel mai greu de facut partajul si de luat in calcul custodia. Din pacate am avut prieteni care au trecut printr-un divort urat si aveau si copil. Pana la urma cel mic a ramas la mama, dar se vedea si cu tatal. Nu stiu ce a fost in mintea lui in acele momente. Din fericire, cei doi s-au impacat si cel mic e fericit din nou ca isi are parintii aproape. Asta pentru ca pare sa ii iubeasca pe amandoi in aceeasi masura.

    • Adriana

      Deși nu am trecut printr-o astfel de experiență, mă bazez pe empatia mea exagerată când spun că sunt sigură că aș reuși să simt cartea aceasta cum trebuie. O recenzie foarte frumoasă! Felicitări!

  • Geo

    Dumnezeule, Anca, cartea asta o vreau și eu! Mă tentează povestea. Cu siguranta o trec pe lista dorințelor! Felicitări, îmi place foarte mult recenzia ta, felicitări!

  • anasylvi

    Foarte interesant subiectul si relativ des intalnit. Cupluri care nu se mai inteleg baga de multe ori copiii la mijloc, indiferent daca sunt divortati sau nu, fiecare ar vrea sa i se dea lui dreptate. E greu pentru copii, e greu chiar si cand au crescut si sunt la randul lor adulti. E dureros sa trebuiasca sa demonstrezi in instanta ca iti iubesti copilul, fiindca omul cu care ai vrut sa iti petreci viata se dovedeste dusmanos.

    • OIllusion

      Foarte interesant, chiar pare o adevărată lecție de viață… Un subiect trist, crud, dar asta e realitatea – de multe ori copii sunt prinși la mijloc în astfel de situații…
      L-am trecut pe lista de lectură 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *