A fost odată…

Odată, de pe-un drum de țară,
O cosânzeană a plecat,
Voia să meargă-n capitală,
Avea carieră de urmat.
A strâns din dinți, a îndurat
Si s-a visat mai sus pe scară,
Da nu pe aia de-a urcat
Să dea porumb pe înserat,
Nu, nene, scara socială.
Și a visat, s-a prezentat
La defilări și creatori,
S-a apucat si de cântat,
Avea taica’su niște „sfori”
„Manelele e viața mea”
Dar, simțea mândră cosânzeană
Că nu era tot ce putea,
Și, cum era un pic vicleană,
A ajuns la televiziune,
Acum o vor vedea pe ea,
Stai să vezi, frate, acțiune!
Cum râdea ea, gingaș, ca muta
Că avea doar un simplu rol,
S-o facă, natural, pe tuta.
Nu trebuie sa fii actor,
Trebuia doar să-si amintească
C-apare Nelu în decor,
Si-incepe ea să se hlizească.
Și nu a fost pe la Paris,
A vrut, săraca, să îl vadă,
Dar a rămas doar cu un vis,
Cu dragostea nu e de șagă!
Credea că va găsi o mie,
De pețitori pe sub balcoane
Dar n-a fost, cherie, ca să fie!
Fir-ar ele de ghinioane!
A tot sperat, a tot crezut,
A dănțuit și-a așteptat,
Când nici chip nu s-a mai putut,
S-a-ntors de unde a plecat.
Platformele-s o amintire
Ce stă închisă-ntr-un caiet,
Și-a venit fata în simțire.
Chiar daca are un regret.
Că n-a avut vreun prinț bogat
Ca s-o salveze de tristețe!
Va sta cuminte, aici, în sat,
Pan’ va muri de bătrânețe.