Insula copacilor dispăruți m-a așteptat pe siteul prietenilor de la Libris. Mi-a ieșit în întâmpinare, mi-a promis ținuturi sărutate de soare, vegetație luxuriantă, aer sărat, mâncare bună, istorie, povești de dragoste și legături pe care depărtarea nu le poate sufoca. Pentru mine, și nu știți cât de rău îmi pare să spun asta acum, acest roman a însemnat prima întâlnire cu Elif Shafak, cu lumea ei colorată, scufundată în lirism și tradiții, în culoare locală și cuvinte desprinse din tărâmurile în care alege să-și țeasă poveștile.
Am auzit de multe ori de frumusețea scriiturii autoarei, de semnele pe care poate să le traseze în suflet, de personajele sale pline de tonuri, capricii și personalitate. Însă, după cum știți din propria experiență, sunt multe titluri noi, tentante și pline de promisiuni, care ne determină să adunăm o mulțime de cărți noi pe rafturi, să uităm de exemplarele mai vechi, dorite cu ardoare.
Destinul a ales ca prima noastră întâlnire să fie așa: cu duioșie, cu dor și dragoste, cu legături frânte, cu tăcere și resemnare. Deși nu atacă toate aceste sentimente frontal, ci mai degrabă le lasă să se desfășoare în spatele cortinei, Elif Shafak le reunește într-o poveste care, după cum vă spuneam, trezește o nostalgie aparte în sufletul cititorului. Nu am fost în Cipru, nu am auzit sunetul valurilor care se sparg de țărm, nu am gustat din bunătățile tavernelor, nici nu am mâncat fructele coapte, încărcate de miez și arome. Dar mi-a fost dor de Cipru, un dor vorace, consumator, acaparator.
Insula copacilor dispăruți – legături și doruri
„Timpul copacilor e echivalent cu timpul poveștilor – și, întocmai ca o poveste, un copac nu creste în linii perfect drepte, curbe fără cusur sau unghiuri drepte exacte, ci se îndoaie și se răsucește și se bifurcă în forme fantastice, întinzând ramuri de miracol și fantezie.
Timpul oamenilor și timpul copacilor sunt incompatibile.”
S-au văzut, s-au plăcut. Dar nu ar fi trebuit să se îndrăgostească. Totul le era împotrivă: vremurile, familiile, credințele, societatea. Însă, după cum dragostea ne-a dovedit de multe ori, inimii nu-i poți porunci. Așa că, în ciuda tuturor obstacolelor, Kostas și Defne – un cipriot și o turcoaică – își dau voie să iubească. Chiar dacă întâlnirile sunt mereu pe grabă, chiar dacă sunt nevoiți să se furișeze departe de ochii celor care i-ar fi putut judeca.
Cei doi îndrăgostiți primesc ajutor de la niște oameni care, la rândul lor, trăiau o iubire interzisă. În sânul tavernei Smochinița fericită, printre aburi și savori delicioase, cei doi își trăiesc povestea de dragoste, își permit să viseze la un viitor complet și fericit. Însă, pe nepusă masă, izbucnește războiul. Și lumea lor este și mai amenințată de distrugere și pericol. Cu acțiuni impuse de propriile familiile, cei doi îndrăgostiți ajung să se despartă. Să fie dragostea lor învinsă de vitregiile sorții?
Insula copacilor dispăruți – rădăcinile rămân acasă
„Oamenii își învață copiii să picteze pământul doar într-o singură culoare. Își imaginează cerul albastru, iarba verde, soarele galben și pământul în întregime maroniu. Dac-ar ști că au curcubeie sub picioare.”
Mânat de dorința mamei departe de tărâmul natal, Kostas ia cu el un butaș din smochinița care fusese martora iubirii lui adolescentine. Vă întrebați de ce nu spun smochin? O să vă explice Kostas, el vorbește mai bine limba copacilor. Apropo de limba copacilor, să știți că veți găsi în carte capitole scrise din perspectiva Smochiniței.
Nu știu cum veți primi voi aceste capitole, dar eu le-am adorat! Nu m-am gândit niciodată așa la un copac, nu am conștientizat legăturile, dorurile și greutățile lor. Smochinița a fost un narator simpatic și extrem de iscusit. Mi-am și închipuit-o așa, cuibărită sub pământ, așteptând și ascultând zgomotul vieții și al lumii, visând la ziua în care frunzele-i vor cânta doruri și povești. Chiar dacă acum le vor depăna într-un alt colț de lume, departe de culorile Ciprului și de pământurile sărutate de soare.
„În adâncul sufletului, știu că, atunci când salvezi un smochin de furtună, salvezi memoria cuiva.”
Insula copacilor dispăruți – legături reluate și noduri care devin noi începuturi
„… oriunde există război și o separare dureroasă, n-o să fie niciun fel de câștigători, fie ei oameni sau altceva.”
Povestea dintre Defne și Kostas ni se dezvăluie treptat, prin ochii lor sau ai altora. Încărcată de suferință, dor și înstrăinare, povestea lor vă va lăsa un gust amar. Însă, pentru că avem o Smochiniță odinioară fericită, vom învăța să privim lucrurile în cheia potrivită, să le zugrăvim în tonuri optimiste, luminate de speranța unor noi începuturi și de reluarea unor legături întrerupte.
Personajele creionate de Elif Shafak sunt temperamentale, superstițioase, mânate de credințe împământenite, moștenite de generații. Au un farmec desprins parcă din basmele altor vremuri. Nu o să vă ascund faptul că m-am simțit prinsă în mijlocul unor filme turcești, încărcate de așteptări, căldură și suflet. E o combinație delicioasă, care alunecă în inima cititorului și lasă în urma ei o senzație aromată, încărcată de savoare și parfumuri speciale.
Insula copacilor dispăruți este o poveste de dragoste, dar este și o poveste despre acasă, oameni și dor.
Insula copacilor dispăruți – Elif Shafak – este disponibilă pe Libris.
Alte detalii:
Autor: Elif Shafak
Editura: POLIROM
An aparitie: 2024
Editie: Necartonata
Nr. pagini: 360
Colectie: Biblioteca Polirom. Actual
Literatura: turca
Titlu Original: The Island of Missing Trees
Traducator: Ada Tanasa
